Ăsta sunt

ionbarbuf3

C  U  R  R  I  C  U  L  U  M    V  I  T  A  Ecolaj3

Sinteza / august 2016

„Daţi România pe mâna artiştilor, că de manageri <<pricepuţi>> suntem sătui!”

Artistul grafic Ion Barbu într-un interviu realizat de Ruxandra Hurezean

„TU te gândești, de exemplu, să faci din orașul tău un oraș de citit, drept urmare umpli zidurile necăjite din Petrila cu «poeziduri». TU te gândești că profesorii de limba și literatura română (măcar EI) din oraș vor face tururi inițiatice cu elevii din dotare și, când colo, EI înțeleg că trebuie să dea cu bidineaua, a doua zi, peste literatura română. Plus să te facă, prin presa analfabetă și aservită, satanistul de serviciu al urbei. TU îi spui unui primar că în jumătate de an poți face Petrila ca «soarele sfânt de pe cer» și EL se uită la tine și se/te crucește…”, Ion Barbu, artist din Petrila.

De câțiva ani încoace desenează mina și Petrila pe dinafară. Simțind că locul are nevoie de suflu vital, după închiderea mineritului, încearcă să anime ruinele cu ajutorul artei. Mare curaj. L-a luat ca „ajutor” pe petrileanul Ion D. Sîrbu și amândoi, unul viu și altul nemuritor încearcă să facă ceva. Ceva-ul ăsta a fost de felurite feluri: desene pe ziduri care aveau legătură cu Petrila, cu viața, cu poezia, cu cărțile scriitorului, să reinterpreteze locurile – a făcut o intersecție muzicală, trei muzee, un centru cultural în fosta stație de pompe a minei – Centrul Pompadou, a organizat festivaluri, a adus poeți, cântăreți, artiști. A încercat să arate lumii că există Petrila și Petrilei că mai e și altceva decât minerit pe lume. Barbu a conceput un proiect pin care casele dintr-o veche colonie erau interpretate artistic, pictate de artiști din lumea întreagă și fiecare casă spunea  câte o poveste. Colonia, altfel sărăcăcioasă, devenea un fel de expoziție de artă în aer liber, un muzeu locuit. Dar n-a fost, n-a fost să fie așa. Autoritățile locale n-au vrut. Localnicii nici ei. De aceea Barbu, Petrila și poate chiar ideea de artă și de curaj au nevoie acum și de noi, de energia și voința celor care citesc aceste rânduri.

Muzeul instalatorului român, Petroşani

Muzeul instalatorului român, Petroşani

Scrii pe zidul unei clădiri un vers și te aștepți ca zidul să fie privit altfel. Are acest lucru de-a face cu zidul sau mai mult cu artistul, cu nevoia lui de comunicare, de implicare, de răsturnare a unor prejudecăți, mentalități. Cine de cine are nevoie? Artistul de azi simte și el dorința să se ia la trântă cu lumea într-o luptă de guerillă, pe străzi, în public, nu doar în umbra discretă a muzeelor. Se întâmplă un fel de mutație în sensul acesta?

Are de-a face și cu zidul, și cu artistul! În primul rând, România, spre deosebire de Israel, este plină de ziduri ale plângerii. Puse cap la cap, cred că ar bate și Marele Zid Chinezesc. În al doilea rând, artistul privește altfel un zid. Cum bine zicea și poetul Aurel Dumitrașcu: „Un zid scrijelea un poet”. Artistul scrie/desenează pe ziduri și din frustrarea venită din faptul că multe muzee sunt osificate și că puțină lume mai vine să-i pupe moaștele din dotare. Sau din lipsa pur și simplu a muzeelor. Ce fel de primar ești dacă n-ai în dotare un muzeu, o galerie de artă, un cinematograf, un teatru, un centru cultural, o filarmonică? Și, din păcate, asta este situația tuturor orașelor din vale și nu numai. Ca un corolar sau colorar la cele spuse, îmi vine în minte zicerea lui Ion Creangă: „În țara asta n-ar fi rău, dacă ar fi bine.” La care, cu modestie, adaug: În țara asta n-ar fi urât, dacă ar fi frumos.

În ultimii ani, arta a ieșit și la noi tot mai mult pe străzi. Uneori hălăduiește plictisită, alteori scoate „baioneta” și începe războaie cu locurile, cu oamenii, cu prostia, alteori e pusă la treabă, provoacă schimbarea realității, așa cum ați făcut la Petrila. Ce a ieșit din trânta artei cu delăsarea?

Totul, vorba concitadinului nostru Ion D. Sîrbu, stă sub semnul „Derizoriului, Iluzoriului și Provizoriului”. TU te gândești, de exemplu, să faci din orașul tău un oraș de citit, drept urmare umpli zidurile necăjite din Petrila cu „poeziduri”. TU te gândești că profesorii de limba și literatura română (măcar EI) din oraș vor face tururi inițiatice cu elevii din dotare și, când colo, EI înțeleg că trebuie să dea cu bidineaua, a doua zi, peste literatura română. Plus să te facă, prin presa analfabetă și aservită, satanistul de serviciu al urbei. TU îi spui unui primar că în jumătate de an poți face Petrila ca „soarele sfânt de pe cer” și EL se uită la tine și se/te crucește… Îi spui altui primar, ăla de la municipiu, că, în doi-trei ani, poți face ca orașul păstorit de domnia sa să fie înscris în competiția pentru o capitală culturală a Europei și EL crede că TU ești proaspăt picat din lună. Așa că te împaci cu gîndul că nimeni nu-i profet în satul lui, cu atât mai mult în orașul sau municipiul său. În fapt, odată ales, organul crede că poporul l-a investit și cu toată priceperea de care până atunci n-a dat deloc dovadă. Dintr-odată, pogorâtă ca sfântul duh, arta de a conduce un oraș se depune pe capul și umerii lui ca o mătreață fină de care nici un șampon nu îl mai poate scăpa.

Ce a fost mai greu, să convingeți artiștii să se alăture cauzelor dumneavoastră, ale Petrilei, sau să convingeți autoritățile, localnicii?

Răspunsul e de la sine înțeles: nu cu artiștii a fost cel mai greu, cu ei e ușor! Cu autoritățile e mai complicat. Fostul primar veșnic, veșnica lui pomenire!, era de o ignoranță enciclopedică. Cum să-l determini să susțină cauza lui Ion D. Sîrbu, de exemplu, dacă n-a citit în viața lui, în prealunga lui viață politică, o pagină din Sîrbu. Am îmbrăcat casa memorială a scriitorului în desene cu citate din viața și opera sa, cu speranța că o casă se citește mai ușor decât o carte. Casa de citire – un nou concept artistic! – a rămas necitită. Cu localnicii lucrurile au mers ca-n bancul cu bideul: așa și așa. Pe câțiva îi am alături, ca voluntari de toată cinstea, în acțiunile mele, pe alții i-am lăsat netulburați, iar pe majoritatea i-am contrariat violent. Cităm.

Un afacerist dubios: Mergi, bă, la spitalu’ de nebuni.

O vânzătoare de cuie și vopsele: Ce crezi, bă maestre, că sunt mai mult de douăzeci de petrileni care apreciază ce faci tu?

Un șofer de taxi: Cum Îți permiți, mă, să faci din trecerea de pietoni o claviatură?

Un viceprimar: Trebuie să punem pe soclul fostului ostaș sovietic niște sârmă îndoită, ca să nu se mai urce Barbu pe el.

Poate să pară aiurea să speri că niște desene pe pereții unui oraș minier pot reda viață și speranță în mijlocul munților, departe de orice muzeu sau școală de artă… de educație în artele vizuale… Cum a început culoarea să câștige teren într-un oraș care se lupta cu foamea, cum poate ea să facă minunea asta?

Petrila, ca orice femeie care se respectă, e lungă de nu se mai termină și strâmtă în șolduri. Și, dacă e așa de strâmtă, de ce să n-o umplem noi cu garaje? Asta era gândirea arhitectului șef al Petrilei (de meserie inginer miner, evident), drept pentru care un recensământ al acestor așezăminte ar bate, cred, ordinul câtorva sute. Ideea vopsirii acestora cu replici ale artei universale era, în primul rând, de a da puțină culoare în obrajii cenușii ai Petrilei. În al doilea rând, de a familiariza poporul cu ideea că există și altceva în lume decât frescele cu mușchii de fier ai minerului. Am început cu casa proprie, m-am extins apoi la garajele apropiaților și am încheiat când mi s-au terminat banii pentru vopsele. Constatare: unora le-a plăcut, alții, din bun-simț, au zis „Interesant!”, iar câțiva au cerut înapoi griul inițial. Nici unul n-a considerat necesar să contribuie la plata vopselei, cum nici unul n-a catadicsit să dea o mână de ajutor pensulând între roșu și verde ori între portocaliu și albastru. Peste timp s-au observat câteva scene încurajatoare venite din partea generației tinere spre foarte tinere: o trupă de beatbox își filmează cu telefonul mobil, în fața garajelor, videoclipurile cu succesele lor și apoi le urcă pe youtube, iar fetele & fetițele își fac selfie-uri cu uși de garaj Picasso, Miró, Dunning & Jasper Johns.

Ați făcut la Petrila un experiment care, încet-încet, își arată efectele. A fost nevoie de o idee, de o scânteie și micuțul oraș a pornit înr-o aventură unică în România. Povestiți-ne puțin despre asta.

Din fericire, asta o spuneți dumneavoastră și alții care, excitați de poveștile din presa centrală și de pe rețelele de socializare, vin în Petrila „să pipăie și să urle: Este!”. Din nefericire, percepția asta n-o au și autoritățile locale. N-am fost niciodată chemat să-mi dau cu părerea, nu mi s-a dat niciodată un ban pe mână, zac ca o bucată de huilă abandonată, deși vă asigur că am cea mai mare putere calorică. Nu fac ca popa, dar zic ca el: Veniți de luați căldură! Despre tot ce-am făcut în Petrila se poate vorbi în termenii unui samizdat cultural. În concluzie: … ’ZDA MĂ-SII!

Avem ruinele comunismului, un peisaj postindustrial de coșmar cu care nu facem nimic. Avem și ruinele tranziției, sate întregi părăsite, dar și o Românie kitsch, o protuberanță capitalistă de proastă imitație. Ce e de făcut cu ele? Pot artiștii să ajute la re-venire, la trezire, la schimbare? Cum o pot face?

În primăvara asta am stat pe bordura unui zid de lângă Casa Muzeu „Ion D. Sîrbu” din Petrila, am mâncat un covrig cu Barbu, cumpărat de la Brutăria Loventhal şi am privit tăcuţi spre mina monument. Aş fi scris, mare, în zare: «Ai grijă de mine!»

În primăvara asta am stat pe bordura unui zid de lângă Casa Muzeu „Ion D. Sîrbu” din Petrila, am mâncat un covrig cu Barbu,
cumpărat de la Brutăria Loventhal şi am privit tăcuţi spre mina monument. Aş fi scris, mare, în zare: «Ai grijă de mine!»

Când am făcut la Petroșani Muzeul Instalatorului Român mi-am propus, iar eu când îmi propun ceva și reușesc, să dau o a doua șansă unor obiecte care altfel ar fi luat drumul topitoriei. La o scară mai mare, aceasta este și șansa prezentei Românii. Dați-o pe mâna artiștilor, că de manageri pricepuți, care au adus-o unde este, suntem sătui. De aceea există și curentul artistic Arte Povera! Iar brandul de țară cu tâmpita aia de frunză (Adio, pică frunza?) ar trebui schimbat cu un manifest suprarealist a la Magritte: CECI N’EST PAS LA ROUMANIE. DA!

Asta nu-i România pe care o știați.

Aceasta este o Românie la care mai visați.

Onor guvernul ar trebui să facă două liste:

– una pe care să existe locurile care necesită o intervenție artistică de urgență;

– alta pe care să apară o bursă de idei pentru locurile respective.

Și să aloce de urgență banii necesari, fără formalitățile birocratice care să te facă să-ți iei lumea-n cap. Un exemplu de caz: cu banii pe care i-ar fi băgat în demolarea Minei Petrila și transformarea perimetrului într-un loc cu verdeață de unde a pierit atât întristarea, cât și durerea, repet, cu banii aceia s-ar putea face un sit turistic & cultural de toată frumusețea. Tot el, guvernul, ar trebui să dea urgent o lege care să faciliteze apariția Parcurilor Culturale, nu ca până acum a celor industriale. Făcute cu cap (rotund, nu pătrat!), acestea pot aduce profit mai mult decât preopinentele lor. Cultura poate fi industrie! Invers e mai greu…

Mai aveți prieteni întru nebunie? Mai există locuri în țară unde artiștii se implică în felul acesta?

Sunt câteva insule de nebunie constructivă în România. Am mai zis-o și altă dată: România nu este o țară, ci un arhipelag cu câteva insule de normalitate artistică, civică și de bun-simț. Datoria noastră, a insularilor, este de a crea poduri între ele, de a crea un păienjeniș al infrastructurii care să ne lege și să prindă în plasa lui cât mai mulți atoli care se nasc. Dintre insulele dragi mie pot aminti câteva:

– Ovidiu Mihăiță & Auăleu Teatru, promotori ai unui spațiu fabulos (Scârț. Loc lejer) și al unui Muzeu al Consumatorului Comunist, demn de toată „stima noastră și mândria”, apoi a altuia ce stă să se nască, Muzeul Kitschului Românesc, probabil prin luna septembrie;

– altă insulă plantată, chiar în buricul Bucureștiului, la km 0, este artistul Vasile Mureșan Murivale;

– la Sângeorz-Băi, sculptorul Maxim Dumitraș cu al său senzațional Muzeu de Artă Comparată;

– la Hărman, lângă Brașov, Colonia Artistică a avocatului Nicu Vrâncean;

– la Bistrița, Sinagoga Culturală a lui Gavril Țărmure.

Sigur, sunt doar câțiva cei enumerați de mine, dar, cu siguranță, la câtă apă de ploaie politică pică peste România, ar trebui să apară precum ciupercile.

Casa muzeu ID Sîrbu pictată de artistul Ion Barbu şi de copiii din Petrila

Casa muzeu ID Sîrbu pictată de artistul Ion Barbu şi de copiii din Petrila

Dacă ați fi premier, președinte, mă rog, măcar primar într-o comunitate, cum ați proceda, care v-ar fi planul?

Să le luăm pe rând:

  1. a) Dacă aș fi primar în Petrila, mi-aș da imediat demisia. Nu poți conduce o comunitate în care doar circa 20 de persoane cred în tine.
  2. b) Dacă aș fi premier:

– aș înfia o localitate pe care, „în micro”, aș arăta-o Europei drept exemplu cum ar trebui să se prezinte România, „în macro”;

– aș da câteva funcții de guvernatori artistici unor creatori care într-adevăr știu a face și au dovedit cu prisosință acest lucru;

– dacă tot înființăm un institut de înaltă calificare pentru administrația locală, aș pune obligatoriu și o Catedră de Frumos al Orașului, în care să predea oamenii potriviți pe această calificare; toți primarii ori consilierii locali aleși consideră că, odată învestiți, a dat priceperea peste ei;

– mi-aș lua consilier, prim-consilier, un bun caricaturist (ca, de exemplu, subsemnatul), deoarece, potrivit lui Radu Cosașu, specia asta este cel mai bun futurolog;

– aș mai da multe alte soluții, dar legea bunului-simț spune că, după primele cinci, următoarele ar trebui să fie plătite.

  1. c) Dacă aș fi președinte și m-ar chema Iohannis, ar trebui să nu uit niciodată că vin dintr-o capitală a României. Drept pentru care aș înființa urgent un Consiliu Suprem de Înfrumusețare a României (C.S.Î.R.). Apoi aș înființa un „Ordin al Bretelei”, similar ca semnificație cu Ordinul englezesc al Jartierei, cu care i-aș decora pe toți aceia care fac – și nu fuck – ceva pentru România.

 

Ion Barbu s-a născut în Petrila. Și asta nu e rău. 15 ani a lucrat în mină ca inginer topograf. Desena mina pe dinăuntru. Este unul dintre cei mai apreciați caricaturiști români, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România, președinte al Fundației Culturale „Condiția Română” din Petroșani, organizator al Salonului de Toamnă al Umorului (Petroșani), al Festivalului „Om rău” și al Festivalului de Teatru Subteran (Petrila). În prezent, este caricaturist editorialist la „Cațavencii”, „Dilema Veche”, „Observator Cultural”, „Suplimentul de Cultură”. Grafician și înainte, și după comunism, a participat la peste 400 de expoziții naționale și internaționale, a câștigat peste 50 de premii, semnează ca autor și coautor peste 30 de cărți.

 

PressOne / 20.11.2015 / Valentin Şchiopu & Radu Ştef (foto)

Povestea cavalerului Ion Barbu: Am „Steaua României” și n-o am!

 

Planeta pitică Petrila gravitează în jurul lui Ion Barbu. Cu o încăpățânare de nezdruncinat, caricaturistul de 62 de ani mișcă lucrurile în acest orășel unde, la fel ca în prea multe alte locuri din România, nu se întâmplă nimic.

Casa lui e și casa oricărui om bun care-i trece pragul. Asta când nu devine depozit de obiecte care așteaptă să fie expuse.

La intrare e un avertisment: No stupid people beyond this point (Proștii n-au ce căuta mai departe). Și o bulă pentru cei care mai aveau dubii că n-au ajuns la destinație: Casa domnului Ion Barbu.

Alături, un gard din scânduri pe care scrie I love Kierkegaard, dar și două garaje pictate cu dedicație pentru Beatles și Joan Miro.

O poveste de I.D. Sârbu pe unul dintre pereții casei lui Barbu FOTO (c) Raul Ștef

Ion Barbu a transcris o poveste de I.D. Sârbu pe unul dintre zidurile casei sale. Foto: Raul Ștef

Întâlnirea noastră are loc în muzeul pe care artistul l-a dedicat mamei sale, Virginia Barbu – Muzeul Mamei, aflat în fostul cartier al Evidențiaților din Petrila. După intrare, pe peretele din dreapta, sunt expuse fotografiile a cinci generații din familia Barbu.

Facem un tur în plină memorie afectivă. O fotografie făcută perdea, din 1928, la un Paști în stațiunea Techirghiol, îl înfățișează pe tatăl lui Ion Barbu, alături de bunicul său, care a fost șeful poterei ce l-a capturat pe Terente.

Ajungem în camera copiilor, pe care doamna Jeni, cum i se spunea Virginiei Barbu, a făcut-o toată în roz, pentru „a suplini prin vopsea ceea ce ne lipsea”.

Pătuțul copiilor, niște păpuși închise în niște borcane – „metodă de conservare a copilăriei”, calculatorul tatălui, care a fost contabil, primele sticle de Pepsi, echipamentul cu care mergeau părinții pe munte și alte obiecte ce amintesc de o lume magică.

Intrarea în Muzeul Mamei din Petrila

Intrarea în Muzeul Mamei din Petrila

Ne-am așezat pentru o oră de discuții. Cum e amenințată caricatura în mandatul lui Iohannis, de ce l-a trimis Nina pe Ion Iliescu să cumpere o carte semnată de Ion Barbu, întâlnirea artistului cu I.D. Sârbu, cum a primit Ordinul „Steaua României” fără să-l primească de fapt, ororile Mineriadei și multe alte subiecte trecute prin filtrul „râsului petrilean”.

*

– Sunteți singur pe planeta Petrila?

– Din păcate, sunt cam singur, și pe banii mei. Sunt președintele unei societăți culturale, Condiția Română. Cred că este cea mai săracă dintre toate, trăiește doar din banii mei. Câștigurile mele s-au diminuat mult în ultimul timp, murind presa.

Din pensia mea, din alte colaborări, nesprijiniți absolut deloc de autoritatea locală. Mai nou, nici măcar nu ni se mai răspunde la solicitările care vizează finanțare pentru proiectele noastre. Măcar să spună – Mergeți, bă, în aia mea

– Primarul Ilie Păducel nu iubește cultura? Conduce orașul de vreo trei mandate…

– E un primar de dinainte de ’89, același care la revoluție a fost alungat din primărie cu șuturi în fund. S-a ascuns prin cotețe, pe acolo, iar acum a revenit. Ba chiar am auzit că la anul intenționează să candideze din nou. E blestemul Petrilei, așa cred.

E un tip de o prostie fenomenală, care violează limba română din toate pozițiile, care nu știe nicio limbă străină, iar în birou are tablouri cu cerbi, fără să aibă măcar un computer.

– Cum vă păstrați entuziasmul în aceste condiții?

– Îmi place să fac lucruri, să le duc la bun sfârșit. Poate e defectul meu, dar când îmi vine o idee, gata, o și pun în practică. Cred că și Petrila asta este un laborator foarte bun de experimentat.

Cu toate greutățile financiare, e foarte excitant din punct de vedere artistic să vezi ciocnirea asta dintre civilizație și lipsa de civilizație. Probabil că în Cluj, de exemplu, ar fi altfel.

Chestia asta, pe de o parte, te bucură, pe de altă parte te obosește foarte tare. Adică îți asumi de la bun început statutul ăsta de paria, știi că nu ești iubit absolut deloc pentru ceea ce faci și n-ai parte de nicio apreciere. Îți duci crucea.

– De ce ați rămas în Petrila? Nu v-a atras Bucureștiul?

– Petrila are următoarele avantaje. Unu la mână, viața e mai ieftină decât în București sau în Cluj. Doi la mână, Petrila e locul în care nu se întâmplă absolut nimic dacă nu vrei tu să se întâmple. Și atunci, pentru mine e o chestie formidabilă faptul că am foarte mult timp pe care-l umplu muncind de dimineață până seara.

Îmi place munca, nu mă obosește… Am mai părăsit Petrila, am fost și-n București. Practic, n-am fost, pentru că am făcut naveta timp de vreo 20 de ani. Plecam în fiecare săptămână la București, stăteam maximum 3 zile și mă întorceam. Nu-mi place Bucureștiul.

– Puteți dezvolta?

– Nu-mi place lumea de acolo și oamenii de acolo, pentru că nu sunt de cuvânt. Te întâlnești cu ei la bere, faci din cuțâte și pahare – planuri, dar, după ce te ridici de la masă, se șterge totul. Eu sunt construit altfel: dacă tot am discutat, păi îmi duc ideea până la capăt. Un vis utopic și transilvan, asta zicea I.D. Sârbu despre ardelenii ăștia care vor să ducă un lucru până la capăt.

Fotografie făcută perdea în care apare și tatăl lui Ion Barbu

Bucătăria în care gătea mama lui Ion Barbu. Pe fundul oalelor sunt imprimate rețetele ei preferate

– În ce împrejurări l-ați cunoscut pe I.D. Sârbu?

– Eu l-am cunoscut o singură dată în viață. Se întâmpla în 1988. Era ultima lui călătorie în Petrila, el fiind la Craiova. Un an mai târziu s-a stins. A făcut drumul de la Petroșani la Petrila pe jos, e vorba de vreo 4 kilometri.

A venit împreună cu fratele meu și a trecut pe la școala unde făceam un experiment foarte frumos cu cercul de desen. A și ieșit o carte la Humanitas Educațional pe subiectul ăsta, Cercul artiștilor dispăruți.

Făceam o istorie a literaturii române cu copiii care desenau scriitorii, îi pictau. A ieșit o expoziție senzațional de frumoasă, iar Sârbu, adus de fratele meu, a trecut s-o vadă.

A fost o dragoste la prima vedere. L-am dus acasă, am stat de vorbă până târziu, iar a doua zi l-am condus la autobuz, la Petroșani. Se pare că am fost ultimul om din Petrila cu care a dat mâna.

Și, ca o chestie poetică, mi-am zis că probabil în mâna aia pe care mi-a întins-o era o ștafetă pe care mi-a dat-o s-o duc mai departe. Și o duc, fir-ar să fie!

(E întrerupt de un telefon, o solicitare pentru un alt interviu. „Ce chestie, trebuie să moară mina ca să dau și eu atâtea interviuri!”)

– Ce fel de om era I.D. Sârbu? În „Scrisori către bunul Dumnezeu” sunt niște pagini minunate. Măcinat de boală, omul stătea cu demnitate în fața morții. Niciun rând de lamentare…

– L-am cunoscut, practic, o după-amiază. El se caracteriza foarte bine, în raport cu părinții lui, pe care, culmea, i-am cunoscut mult mai bine. Zicea despre tatăl lui că i-a dat șira spinării și asta, într-adevăr, se vede în întreaga sa operă. N-a făcut niciun compromis, toată viața. Bine zicea Monica Lovinescu că este cel mai moral dintre scriitorii români.

De la mama lui spunea că a moștenit darul povestirii. Într-adevăr, când se punea pe povestit stăteai cu gura căscată. N-am mai văzut, de la domnia sa încoace, un asemenea talent.

Și, într-adevăr, mama lui era celebră în toată Petrila. Se mergea în priveghi și începeau poveștile. Erau adevărate spectacole în Petrila. Într-un oraș în care, evident, lipseau instituțiile de cultură, era dezvoltată mai mult dimensiunea casnică a culturii. Mama lui Sârbu era fascinantă, o istorie vie a Petrilei.

– Râsul acela din „Adio, Europa!”, în fața unui afiș pe care în loc de Karl Marx scrie Karl May, râsul care demască, reacția bunului-simț, hohotul ăsta sănătos ne salvează în cele din urmă?

– E o chestie bine punctată, da. Cred că asta e și salvarea Petrilei. E o sintagmă foarte dragă mie: acel râs petrilean. Și ce sănătos era acel râs! Petrila de pe vremuri era o Petrilă plină de râs. Râsul acesta poate salva situația.

Ceea ce am propus eu legat de salvarea minei Petrila a fost tocmai acest lucru, de salvare a clădirilor și de transformare a lor în altfel de instituții. Un muzeu al mineriadelor, de exemplu.

Există anatema asta pusă pe Valea Jiului. Cum poți ieși din ea? Poate că numai așa cum zicea Marx: te desparți de trecut râzând.

Și atunci, dacă ai o altă privire asupra mineriadelor, dacă încerci să lași încrâncenarea la o parte și să-ți asumi autoironia – dar asta e o chestie greu de realizat -, eu cred că ai o șansă.

Mai departe: dacă ai făcut un muzeu al mineriadelor, atunci fă și un soi de turism negru. Se poate face. Se poate să ne mascăm aici în niște moace negre, cum spunea presa franceză, și să fugărim niște turiști pe aici, pe bani buni.

– Cât de mult s-a inspirat Marin Preda, pentru personajul Victor Petrini, din biografia scriitorului născut la Petrila?

– Daniel Cristea Enache, care și-a dat doctoratul în I.D. Sârbu, făcea paralela asta între Petrila, Petrini și Sârbu. Că, de fapt, Petrini vine de la Petrila. 80 la sută din Cel mai iubit dintre pământeni este povestea lui I.D. Sârbu.

– Lui Sârbu nu i-a prea plăcut romanul ăsta…

– Eu cred că Sârbu i-a povestit chestia asta lui monșer, așa… Având în vedere că Sârbu s-a jurat să nu scrie despre…

Nu avea aplecare, probabil că trauma legată de trecerea prin universul concentraționar nu-i dădea ghes. Și atunci a făcut-o Preda, despre care Sârbu nu avea o părere nemaipomenită, îl considera, așa, un fel de mitic.

Casa Memorială I.D. Sârbu

Casa Memorială I.D. Sârbu din Petrila

– Cum priviți declinul presei?

– Pentru mine e o chestie tristă. Am prins perioade în care eram solicitat să fac chiar și două desene pe zi. Acum, din păcate, mi-au rămas puține colaborări: Cațavencii, Dilema Veche, Observator cultural, Suplimentul de cultură.

Și financiar am suferit foarte mult din cauza decăderii cotidienelor. Sunt dezamăgit de felul în care arată presa în România, televiziunile și oamenii care populează presa. Câteodată mă gândesc că e bine că nu mai fac parte din lumea asta.

– Sfârșitul acesta era previzibil?

– Presa și-a făcut-o și cu mâna ei. O văd și aici, din păcate, în lupta asta pe plan local pe care am dus-o pentru salvarea minei Petrila: în loc să am presa aliat, să fie vârful de lance, am găsit o presă cumpărată. Să ai tu trei cotidiene în Petroșani? Să fim serioși! Cât tiraj, 200-300 de exemplare și să ții o redacție?

Nu numai asta, dar să și vezi ziariști prosperi? De unde? În plus, acuz și administrațiile locale care au prevăzute în buget sume de cumpărare a presei, mascate în alte formule.

– Cum s-a ajuns ca mina Petrila să fie închisă după 156 de ani de existență?

– Greșeala cea mai mare în minerit a fost lipsa investițiilor. Și-atunci e normal că poți aduce cărbune mai ieftin din altă parte, unde treaba s-a făcut ca lumea. Noi, în acțiunea noastră, nu am vrut să salvăm mina Petrila, pentru că aia ne depășea înțelegerea și puterea.

Atunci am zis că o mină care a trăit 156 de ani și a trecut practic prin toate etapele industrializării are niște clădiri, acolo, care merită o soartă mai bună și o reconversie – să extragem cultură din ele.

– Și asta nu se poate realiza?

– Ei vor să pună gazon, cum s-a procedat și cu mina Dâlja, care avea un sediu administrativ de toată frumusețea și, în care, vorba aia, se putea face chiar și un cămin de nefamiliști. Avea una dintre cele mai bune mine-școală, acolo își făceau instructajul aproape toți angajații din bazinul Văii Jiului.

Putea fi un punct turistic formidabil, mai ales că nu trebuia să cobori, era săpată la suprafață. Era perfect, dar s-a ras tot. Cu Petrila se intenționează exact același lucru. Sunt niște interese mari de tot, niște bani imenși în joc. Este fier vechi, sunt mafii, iar noi i-am călcat pe coadă.

De asta suntem priviți cum suntem priviți. Acel spațiu din clădirea pompelor, Centrul POMPAdou (spațiu recondiționat în incinta minei Petrila), s-a transformat cu arhitecți clujeni, bucureșteni, din Paris, din Berlin.

Ei cu mânuța lor au muncit. Ca, într-un final, să treacă directorul general al Societății de Închidere a Minelor, împreună cu șleahta lui, și să zică: Dar ce cred boschetarii, că ne împiedicăm noi de o mâzgălitură?

Exact cu două zile înainte de a sărbători Ziua Patrimoniului Industrial European, au dărâmat simbolul cu conserva, inspirat din Warhol, conserva Mina Petrila. Era chiar în fața POMPAdoului. A fost o palmă – hai, băieți, vedeți-vă de treabă!

Și clădirea unde era centrala termică de la mina Petrila au dat-o jos. Era superbă, se putea face acolo o sală de spectacole senzațională. Au intrat cu buldozerul în ea.

Chestia e în suspans. Avem un aviz provizoriu din partea Departamentului de Patrimoniu de la județ, care are termen de valabilitate un an. Dacă într-un an nu se semnează de către ministru că sunt incluse definitiv în patrimoniul național industrial, înseamnă că ei pot intra cu buldozerul să radă tot.

Deocamdată, buldozerul e tras pe dreapta și înjurăturile pe stânga. Pe stânga, pentru că PSD-ul e cel care dictează.

Desen pe zidurile Centrului Pompadou

Desen pe zidurile Centrului POMPAdou din Petrila

– Care a fost reacția oamenilor simpli față de proiectele dumneavoastră?

– Ați văzut că pe Centrul POMPAdou scria citatul ăla din Sârbu: Unde ești tu, clasă muncitoare, unde este sfânta ta dorință de libertate, unde sunt pumnii tăi ridicați, tăcere…

Ăștia au făcut o chestie inteligentă. Au distrus mișcarea sindicatelor, sunt acum zeci de sindicate divizate. Nu mai este o Ligă a Sindicatelor care să-i unească pe toți.

Și atunci, dacă nu ai unitate sindicală, se alege praful. Asta și mulțumită lui Miron Cozma. Într-adevăr, el a făcut atunci Liga Sindicatelor, dar, de la accesele de megalomanie și grandomanie, sindicatele au murit pe mâna lui.

– Mai faceți caricatură?

– Caricatură fac tot timpul, tot ce fac e caricatură.

– Cum ați defini caricatura?

– Întotdeauna mi-a plăcut o definiție pe care a dat-o pe vremuri Radu Cosașu, m-am ținut de ea. Zicea așa: Caricatura este cel mai inteligent mod de a-i șopti omului, fără să-l bată la cap, să aibă curaj în fiecare zi. Să fii caricaturist înseamnă să fii dotat puțin cu patru coaie.

Gândește-te că nu te iubește nimeni. Nimănui nu-i place să-i spui că e urât, și nu mă refer aici la defecte anatomice. Un om inteligent poate avea respect vizavi de caricatură, dar marea majoritate ți-ar da un picior în fund.

Am peste 15.000 de caricaturi publicate. Dar singurul care s-a purtat ok a fost Emil Constantinescu, de la care am și titlul de Cavaler al Ordinului „Steaua României”, o poveste cumplită. Adică am „Steaua României” și n-o am!

– Ce s-a întâmplat?

– În 2000 am primit „Steaua României” sau ar fi trebuit s-o primesc. Și în 2010 – aproximez, că nu mai am memoria asta – caut eu ceva pe google referitor la mine, că trebuia să iau niște referințe pentru nu știu ce dosar.

Și dau întâmplător peste Monitorul Oficial numărul 666, hahahahaha. Acolo spunea că sunt decorat cu aia. Deci trecuseră 10 ani și nici măcar nu mă anunțaseră. Când îți dă chestia asta, trebuie să te cheme la Cotroceni, să-ți strângă mâna, să ți-o pună în piept, așa… Nici măcar nu m-au anunțat.

Mă duc la Timișoara și mă întâlnesc cu Șerban Foarță: Uite, bă, Șerbane, ce mi s-a întâmplat. – Stai, bă, că nu ești singurul. Tot cu decretul ăla, am aflat și eu de curând, nici pe mine nu m-au chemat.

Mi-a povestit și Ileana Mălăncioiu, nici ea n-o primise. Ea s-a dus la Uniunea Scriitorilor, cu o falcă-n cer și una-n pământ, a bătut în masă.

Au căutat ăia prin magazie și i l-au adus. Ordinul „Steaua României” era într-o cutie de pantofi.

Am încercat și eu să iau urma lui. I-am scris lui Traian Băsescu, niciun răspuns. Am început o corespondență cu Cancelaria Ordinelor. Ei au zis – Domle, noi l-am predat la Uniunea Artiștilor Plastici. – Păi de ce l-ați predat acolo?

Bun, contactează-i pe ăia. – Domle, nu-l găsim, dar noi ne-am mutat între timp. Să vedem la vechea adresă.

Au căutat, n-au găsit. Ca, până la urmă, să vină cu o chestie fabuloasă: – Știți ce, haideți să ajungem la o înțelegere. Nu găsim Ordinul „Steaua României”, dar vă dăm la schimb „Meritul Cultural”, că am găsit unul pe-aicea.

Acum, nu știu, mă gândesc să-i dau în judecată, să văd când am timp. Revin la Administrația Prezidențială și le scriu: – Bă, uite, ăia n-au găsit, dați-mi și mie o copie, ceva!

Răspunsul? Astea nu-s cu cópii!

– Păi, zic, dacă tot i-o luați lui Laszlo Tökes, dați-mi-o mie! Atunci ieșiți pe zero pe inventar.

36

– Spuneați undeva că ați putea fi, fără probleme, biograful lui Ion Iliescu…

– Păi eu am scos o carte. Uite, întâmplarea! Încă trăia maică-mea. Eu am scos o carte, se numește Convorbiri cu Nina. Și am venit la maică-mea și am pozat casa din toate pozițiile. Povestea era următoarea: nea’ Nelu, ieșind la pensie și simțindu-se obligat față de mineri că i-a chemat la București, a zis să vină la Petrila, să se stabilească aici.

Și unde să se stabilească dacă nu în cartierul Primăverii al Petrilei, fiind obișnuit cu Primăverii? Și-atunci se mută în Cartierul Evidențiaților.

Toate fotografiile astea mi-au folosit ca background pentru desen. Și a apărut cartea, un album frumos. A fost lansat la Târgul Internațional de Carte, se ținea atunci la Teatrul Național.

L-am lansat, am plecat și mă trezesc cu un telefon. Mă sună ăștia de la stand: Vino repede, că e Ion Iliescu la stand și vrea să cumpere o carte cu autograful tău. Eram în altă parte a Bucureștiului, n-am putut ajunge.

Îmi povesteau ăștia ulterior că le zicea Iliescu: „Am venit la lansare pentru că eram pe drum de la Constanța înspre București și m-a sunat Nina și mi-a zis – Nelule, păi ce faci, se lansează o carte cu mine și cu tine și tu nu ești acolo„.

Ea văzuse Convorbiri cu Nina și nu știa exact despre ce era. Du-te repede la târg și ia să văd despre ce e vorba. O fi scos-o SRI-ul?

A cumpărat cartea fără autograful meu și nici nu mi-a dat un telefon, mail sau sms să-mi zică mersi. După conținut, nici n-avea cum. Ar fi făcut rost de numărul meu în secunda doi.

– Ați avut și reacții ostile din partea celor pe care i-ați caricaturizat?

– În general, am zis că sunt un biograf al președinților și al prim-miniștrilor. Am scos carte cu Nicolae Văcăroiu, Cartea albă, rece, seacă și fără sifon a guvernării Văcăroiu, apoi Tratat de aroganță, despre Adrian Năstase, apoi Convorbirile cu Nina.

Dup-aia a venit Constantinescu, dar nu prea a avut substanță. N-a fost un președinte care să-ți ofere material din gros, cum ți-au servit ceilalți.

Am pregătită, dar nu mai interesează pe nimeni, o carte cu Boc. E gata făcută. Am trei cărți cu Băsescu, care, iarăși, nu știu pe cine interesează, una cu Udrea, Nutzi spaima Constituții, făcută cu Ioan Groșan.

– Actualul președinte vă oferă material de lucru?

– Da’ deloc! N-are, cum să spun, n-ai de unde să-l apuci. Dacă nu se manifestă. El tac, eu tac, hahaha… Tu taci, el tace. Ce să… Nu poți scoate carte despre roboți.

32

– În perioada primei mineriade erați angajatul minei Petrila. Cum ați trăit acele evenimente?

– Pe vremea mineriadei din ’90 încă eram angajat al minei Petrila, subinginer topograf. În biroul Topo-Geo eram vreo 17 oameni. Din păcate, din toți ăia, doar eu și cu geologul aveam vederi cât de cât de dreapta, vederi democratice. Restul erau toți cu Iliescu.

Și nu făceam toată ziua decât să încercăm să-i convingem – bă, nu-i bine, votați cu ăștialalți. Până la alegerile din 20 mai n-am convins pe nimeni. Ne-am dus și în Piața Universității să vedem cum e și să venim să le povestim. N-aveai cu cine.

A venit mineriada din ’90, am văzut niște scene cumplite. Când s-au întors de acolo, a fost groaznic pentru noi, cei care n-am fost cu ei, cadrele TESA. Ne-au urmărit și ne-au fugărit. Atunci am și fugit acasă, trei zile, că altfel ieșea urât de tot.

Ei au venit cu chestii pe care li le inoculaseră Iliescu și Cozma: că sunt forța conducătoare, vin la mină și nu mai au nevoie de ingineri, nu mai au nevoie de normatori, de topografi, că știu să facă tot.

I-au adus șefului meu de sector un calculator furat de la PNȚ. Furaseră numai monitorul și tastatura și i l-au vândut pe 700 de lei. Și ăla fraier, habar n-avea că-i mai trebuie și unitatea.

Au venit încărcați de la București. Și-atunci normal că, la următoarea mineriadă, s-au dus iarăși, că, vorba aia, s-au dus și la furat.

– Păi uitaseră unitatea…

– Clar, să ia și unitatea. Am avut după aceea o experiență foarte tristă. Imediat ce s-au întors băieții la mină, li s-au dublat salariile, dar numai celor care fuseseră la București. Promovarea asta salarială se referea tot la cei care dăduseră cu bâta.

Ceilalți, care au stat pe acasă, nu primeau nimic. Am făcut un sindicat al cadrelor TESA, se numea Demnitatea. Era prima dizidență din Liga Sindicatelor. Eram 153 de membri și au început să ne dea în judecată, să una, să alta… Am ținut-o cam un an de zile.

S-au epuizat toate căile astea și ne-au dat sentința la Alba Iulia, că am pierdut procesul cu ei. Și justiția era aservită. Dar, atunci, înaintea ultimei sentințe, din sindicatul Demnitatea mai făceau parte doar patru persoane: eu, geologul, o contabilă și șeful centrului de calcul. Atunci m-am supărat și eu foarte tare.

Cu ce îi momeau: Vii din nou în sindicatul mamă, îți semnez și iei toți banii din urmă… Și luai, că se strângeau.

Și ce mi-am zis? M-am dus și am făcut cerere de intrare în sindicatul lor, mi-a semnat-o liderul, m-am dus la casierie, am luat banii și după aceea m-am dus la director și am făcut cerere de transfer. O aveam pregătită.

De acolo am plecat la România Liberă. Am intrat în presă și am lăsat mineritul. Am fost membru al Ligii lui Miron Cozma preț de 10 minute sau o juma’ de oră, în sfârșit.

Cămara casei lui Ion Barbu

Cămara casei lui Ion Barbu

– Iubiți poezia. Care vă sunt poeții preferați?

– N-am nicio ierarhie. Pur și simplu îmi plac versurile, nu poeții. Am făcut acum un proiect cu fiul meu, Sticlă pentru minte, inimă și literatură, și am lucrat 4 ani, în care a trebuit să strângem 100 de poeți.

Numai cu ei să n-ai de a face. Îmi plac mai mulți. Aurel Dumitrașcu e unul dintre preferații mei, Mariana Codruț, mulți, mulți. Dacă ar fi după mine, i-aș scrie pe toți pereții din Petrila.

– Ați și făcut asta prin 2005, dacă nu mă-nșel…

– Da, dar am și pătimit. A meritat, că a ieșit un volum foarte frumos la Polirom, care s-a vândut foarte bine. Ăsta e unul dintre cele mai frumoase experimente care s-au făcut vreodată. A spus-o poetul Andrei Codrescu, care a trăit la New Orleans. Când a văzut cartea, a zis că e cel mai frumos experiment la care a participat fără voia lui.

– Reacțiile n-au fost dintre cele mai bune. S-au păstrat puține pe zidurile blocurilor din Petrila. De ce n-ați cerut aprobare?

– Păi dacă ceri aprobare, ce rost are? Că după aceea a venit primarul și a zis: Păi dacă tovarășul Barbu îmi cerea aprobare, îi făceam eu acolo, băteam niște scânduri pe care să scrie câte versuri vrea.

Au mai rămas puține, în general au fost șterse imediat după experiment, când revolta era maximă. Altele au fost acoperite cu programul ăsta de anvelopare a blocurilor. Altele sunt în ploaie și sub vânt, au dispărut.

Astea cu anveloparea cred că au scăpat cel mai bine, pentru că, peste milioane de ani, când va cădea jos polistirenul…

Atunci eram satanistul Petrilei, nu puteam să ies din casă. După ce s-au împrăștiat toți, pentru că experimentul a fost cu 16 persoane, prieteni de-ai mei care au venit aici din varii spații geografice, am rămas eu cu tot scandalul pe cap.

Singurul om care a rămas alături de mine și m-a susținut a fost maică-mea. De fapt, atunci mi-a intrat în cap că trebuie să mă revanșez cumva față de ea. Și eu zic că m-am revanșat făcând Muzeul Mamei.

– Spuneați despre mama lui I.D. Sârbu că e era un fel de ființă supranaturală. Cum era doamna Virginia Barbu, mama dumneavoastră?

– Cum să fie? Cum e mama! Ați citit acolo la intrare: Când Dumnezeu nu le putea face pe toate, a inventat-o pe mama. Așa e! Știu că e cea mai bună, dar la fel de mult cred că nu-i mai bună decât mama dumneavoastră. Cel mult egală. Da!

26

ROMÂNI FRUMOŞI / MATEI BUŢĂ

ion-barbu-1024x725

Ion Barbu, omul din Petrila, este grafician și creatorul Cercului Artiștilor Dispăruți. În 1987 organizează un cerc de pictură cu copiii unei școli generale din Petrila. Ion Barbu scoate recent un volum la Editura Humanitas Educațional care conține reproduceri după picturile copiilor, ecouri ale expoziției acestora în presa vremii, amintiri reale și inventate despre acea perioadă, un catalog al cercului de pictură care e și o galerie impresionantă de destine.

Ion Barbu nu este numai caricaturist. Înfiinţează reviste şi edituri, organizează festivaluri, descoperă tineri talentaţi, îi însufleţeşte pe alţi artişti, iniţiază afaceri (cu profit mai mult cultural decât financiar). A susţinut-o, de pe vremea când era o necunoscută, pe originala cântăreaţă Ada Milea. A predat studenţilor cursuri despre utilizarea caricaturii în presă. A înfiinţat Editura Ha Ha Ha la Petrila, oraş din care el şi fiul său, Mihai Barbu, au făcut una din reşedinţele culturii române.

Este unul din cei mai duri critici ai regimului comunist şi al comunismului deghizat, după
1989. De 20 de ani este un agent sanitar al societăţii romaneşti, amendând situaţii, atitudini şi oameni în România Liberă, Academia Caţavencu, Dilema/Dilema Veche.

2 comments

  1. […] acestui proiect fotografico-poetic (sau poetico-fotografic) și cum de l-ați făcut în tandem, Ion Barbu featuring Mihai A. […]

  2. […] acestui proiect fotografico-poetic (sau poetico-fotografic) și cum de l-ați făcut în tandem, Ion Barbu featuring Mihai A. […]

Lasă un răspuns