Haute couture & haute culture

Mega colecţie de haine inteligente. O iniţiativă care face din 100 femei frumoase şi deştepte – 101 de super-femei, super- frumoase şi super-deştepte!

În afară de conştiinţă, TOTUL ESTE DE VÂNZARE!

Şerban Foarţă

TÈXTURI  &  TEXTÙRI
Un „bon sauvage” din epocala carte, anume Tristes Tropiques de Lévi-Strauss (unul care ignoră pe de-a-ntregul ingredientele civilizaţiei, inclusiv vestimentaţia noastră), putând vedea, cu nu ştiu ce prilej, o navă cu matrozi la bord, e într-atât de fascinat de uniforma căpitanului, mirobolantă, încât şi-o reproduce, bumb cu bumb, ca un cu totul insolit tatuaj, pe pielea-i brună.
De la ornamentul gatuit la acela semnificativ (apotropaic sau tribal-heraldic), şi, de aici, la indelebilul stigmat (ca, între altele, al biblicului Cain) până la transcrierea sentinţei pe pielea şi-n carnea supliciatului (ca în Franz Kafka), tatuajul are o mulţime de funcţii şi semnificaţii, fiind unul dintre cele mai vechi „(în)scrisuri” de ordin, evident, epidermatic.
În vremurile postparadisiace, când pieilor noastre nude li s-au adaos, ca o altă piele (una, să-i zicem, a pudorii, dar şi, treptat apoi, a ostentaţiei), „şorţuri din frunză de smochin” (cu care-ncepe inclusiv imemoriala istorie-a modei şi… parada ei), corpul uman devine text la propriu, textură şi textualizare, fie şi nefiind inscripţionat, graţie textilului care-l îmbracă.
Ar trebui, pesemne, trecute în revistă (numai că este foarte dificil, şi, pe deasupra, fastidios) toate costumele inscripţionate din marele perind vestimentar.
Eu nu voi lua în seamă decât unul, pe, deocamdată, cel din urmă, – pe care ni-l propune, azi, Ion Barbu.
Celebrul nostru humorist şi grafician (vocabul ce provine din elinul graphein „a desena”, dar şi „a scrie”) a mai inscripţionat, în alt deceniu, T-shirturi cu sloganuri comico-groteşti, ca şi suave epiderme feminine cu „imnuri hăituite de bărbaţi”, cu versuri erotice fără perdea (ceea ce e un cvasipleonasm, – căci nu-i perdea unde nu e textil).
Altminteri, n-a prea cultivat, nicicând, minimalismul textografic, dacă vreţi, adică inscripţiile sumare: un acronim, un logo sau o siglă, – dintr-o horror vacui, pesemne, firească, până la un punct, din partea cui are menirea să umple suprafeţe nude, inclusiv nudurile genuine.
Cât despre imprimeul serigrafic, nu ştiu dacă Ion Barbu a făcut uz de el într-altfel decât dintr-un motiv strict humoristic.
De fapt, nu chipul, nu figura, nu portretul uman îi sunt vocaţia însăşi, ci, finalmente, scrisul, slova, textul, – mai puţin, cred, litera în libertate, ca în moda simili-letristă.
Iată-l, în fine, pe Ion Barbu, în ipostaza lui actuală, propunându-ne, în calitate de inspirat designer haute couture, o ingenioasă şi ingenuă,-n acelaşi timp, colecţie de vestminte, de textile şi, implicit, de texte propriu-zise, care acoperă textilul, tipărindu-l, şi alcătuind într-astfel, în, deocamdată, numai limba noastră, o întreagă bibliotecă ambulantă de, mai ales, „versuri alese”, o, aşadar, antologie la (sau, mai curând, pe) purtător.
Un avantaj, doar unul dintr-o sută, de ordin practic al antologiei, ar fi acela că, în genere, o haină cerându-se călcată, la răstimpuri, – în timp ce fierul de călcat glisează pe suprafeţele textile, textul, lizibil, este chiar citit, frivola haute couture devenind, astfel, un fenomen de haute culture, iar efemera modă – nu mai puţin trainică decât o odă sau epodă de Horaţiu (poetul îmbinării utilului cu plăcutul: „qui miscuit utile dulci”).
În rest, pe lângă multe alte subtilităţi textualizante, am să remarc, în încheiere, numai una, dar de un impact deosebit: pe o cămaşă albă, e imprimat un text (al Norei Iuga) referitor la o cămasă albă, alta, – ceea ce constituie o punere-în-abis cu totul ingenioasă:

Azi noapte l-am visat
pe liiceanu
avea o cămaşă albă apretată
îngheţa totul în jur…