scripta manent

INTERVIU Ion Barbu, caricaturist: „Caricatura, la fel ca biserica, trebuie să aducă omul pe calea cea bună“

de Anca Vancu

Ion Barbu, caricaturistul care a insuflat viaţă Petrilei, desenând oraşul pe dinafară şi salvând ruinele minei cu ajutorul artei, s-a îndrăgostit de această meserie atunci când a deschis prima dată un album cu opere de-ale lui René Magritte, cel pe care-l consideră cel mai mare caricaturist din toate timpurile. Caricatura, crede artistul din Petrila, are un scop mai nobil şi mai profund decât acela de a stârni râsul – trezeşte conştiinţe! Intru într-un bar bucureştean şi simt că am ajuns unde trebuie. Staţi puţin, nu rafturile pline de sticle cu diverse băuturi îmi atrag atenţia, ci versul lui Ioan Es. Pop, scris mare pe frontispiciul barului: „Aici viaţa se bea şi moartea se uită“. Mă mir, căci în ce loc din oraş mai citeşti poezie românească pe pereţi? Recunosc imediat inconfundabilul scris de mână al lui Ion Barbu, care, sprijinit de un perete, face ochii roată-mprejur spre celelalte ziduri unde tocmai şi-a lăsat amprenta. Pare semi-mulţumit. „Nu-mi vine să mă mai opresc“, spune râzând. Pe Ion Barbu (64 de ani) îl ştiţi, probabil, din caricaturile savuroase publicate, zilnic, ani buni, chiar în paginile acestui ziar. Sau i-aţi văzut desenele satirice din „Dilema veche“, „Observator cultural“ şi „Caţavencii“. Un lucru e sigur: este unul dintre cei mai prolifici caricaturişti români − cu mii de desene şi zeci de cărţi publicate −, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, premiat la zeci de saloane internaţionale. De mai bine de un deceniu, e şi omul responsabil cu schimbarea la faţă a oraşului Petrila. A vopsit garduri, a organizat festivaluri şi a inaugurat muzee, dând viaţă unui oraş în care nu se întâmpla nimic. „Petrila e un loc unde nu se întâmplă nimic, dar în care se poate întâmpla orice“, spune Ion Barbu. Dovada? Cea mai mare reuşită a lui fost să împiedice demolarea unor clădiri din mina oraşului, închisă acum doi ani, şi unde el a lucrat timp de 15 ani. În barul proaspăt vopsit cu versuri, l-am întrebat pe Ion Barbu lucruri serioase despre toate aceste victorii şi realizări, despre viaţă şi alte nimicuri. Pentru un om care se hrăneşte cu umor, a ieşit un interviu în care s-a râs mult, aşa cum îi şade bine unui caricaturist din „ţara caricaturii“.

„Weekend Adevărul“: Domnule Barbu, datorită dumneavoastră, Petrila e un oraş mai colorat astăzi. Cum arăta, însă, fostul oraş minier în anii copilăriei?

Ion Barbu: Îmi place o vorbă de-a scriitorului Ion D. Sîrbu (n.r. – orginar tot din Petrila), care spunea că Petrila nu era nici oraş, nici comună, nici sat, era colonie. O colonie plurietnică şi mozaicată. Deşi cuprindea oameni din toate părţile „imperiului“, care au venit acolo ca la El Dorado când s-a deschis mina, în colonia aia se vorbeau multe limbi, erau oameni foarte gospodari şi care se înţelegeau bine. În plus, exista şi dimensiunea culturală a coloniei. Sîrbu tot cu nostalgie îşi aminteşte că, pe strada pe care locuia el, se citea foarte mult şi se asculta muzică. Zicea: „Numai pe strada mea erau două clarinete şi un saxofon!“. Asta e Petrila de ieri. Sunt puţin nostalgic, ca fiecare om care-şi aminteşte de copilărie. Îmi place să parafrazez vorba lui Păstorel Teodoreanu care spunea, făcând o trimitere la Iaşi: „Petrila nu e aici, ci atunci“.

„M-am născut lângă cimitir“

Ion Barbu, la vârsta de 2 ani, pe vremea când fundele erau la modă şi pentru băieţi 

„Atunci“ însemnând, printre altele, anii comunismului. Da, eu m-am născut în anul morţii lui Stalin. Na, trebuia să existe o lege a compensaţiei şi în Petrila… (râde). Părinţii mei erau oameni destul de săraci. Amândoi lucrau ca funcţionari şi a trebuit să crească patru copii, care au urmat toţi şcoli înalte. 1955. Fotografii: Arhivă personală Ion Barbu

Locuiaţi în aceeaşi casă de acum?

Nu. De fapt, m-am născut lângă cimitir. Într-un bloc de lângă cimitirul din Petrila. Fiul meu, Mihai, a avut o zicere foarte importantă, nu mai ştiu cu ce ocazie, în care spunea că: „Petrila începe şi se termină cu un cimitir. Depinde din ce direcţie vii“. Ne-am mutat apoi din casa de lângă cimitir într-o casă la stradă. Dar, cum Petrila se extindea, a trebuit ca strada să fie lărgită, iar casa noastră − demolată. Ţin minte că, atunci când mama a primit decizia că, într-o săptămână, casa noastră va intra sub lama buldozerului – nu ştiu dacă existau buldozere la data respectivă, dar în sfârşit –, a hotărât să văruiască pe dinăuntru casa. Cum încâlzirea casei se făcea cu cărbuni, pereţii erau cam afumaţi. Iar mama spunea: „Dacă, atunci când se va dărâma, se uită lumea şi vede ce pereţi negri are casa asta? O să spună: «Cum au putut trăi în mizeria aia?»“. Aşa că a văruit pe dinăuntru toată casa în alb. Măcar, când s-a dărâmat, era curată lună.

Comoara din pivniţă deschisă după 50 de ani

Privind retrospectiv, cum descrieţi anii aceia prin activităţile care vă preocupau atunci: şcoala în comunism, relaţia cu părinţii, jocurile, vreo descoperire care v-a pasionat?

Am avut o revelaţie nemaipomenită cu ocazia expoziţiei recente de la Rezidenţa Scena9, „O călătorie spre buricul pământului“. Când am deschis muzeul din Petrila, Mother’s Museum, în 2013, întotdeauna le povesteam vizitatorilor despre faptele de vitejie ale mamei mele, care, fiindcă provenea dintr-o familie foarte săracă, avea întipărit în minte că vremurile rele întotdeauana se întorc şi că e bine să te prindă cu ceva „acumulări“. Adică să nu arunci niciodată un obiect până nu recuperezi de pe el orice se poate recupera. Şi atunci ea lua toţi nasturii, toate şireturile, toate cataramele de pe haine, neştiind că va veni vremea când lucrurile astea vor fi foarte importante şi se va face un muzeu cu ele. În plus, în fiecare an, mama strângea cărţile şi caietele noastre de şcoală, le împacheta în coli albastre şi punea o etichetă pe ele. Lucrul acesta s-a întâmplat din clasa I până în clasa a XII-a.

48 de pachete cu maculatura de la şcoală!

Şi încă le mai aveţi?

Da! Tot povestind aspectul ăsta, Suzana Dan, curatoarea expoziţiei de la Rezidenţa Scena9, a fost entuziasmată de ideea mamei mele de a strânge caiete şi cărţi şi mi-a propus să aduc câteva pachete ca exponate. Dar, deşi eu ştiam ce a făcut mama mea şi unde sunt pachetele în pivniţă, a fost pentru prima dată, după zeci de ani, când am intrat acolo şi am îndrăznit să desfac unul. Am luat un pachet din clasa a IV-a. Am avut senzaţia că am în mână un bulgăre de aur. E un sentiment pe care nu l-am mai trăit. În primul rând, pentru că te trimite înapoi în copilărie, exact în miezul ei, ca o madlenă proustiană cu gust deosebit. Şi apoi pentru că m-am prăpădit de râs citindu-mi compunerile pe care le făceam în clasa a IV-a, cu atât mai mult cu cât şcoala, în zilele din anii ’50-’60, însemna mai mult propagandă decât educaţie. Am citit nişte compuneri atât de „frumoase“, în care glorificam Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste şi în care toată deşteptăciunea lumii venea de la Răsărit, iar partidul era în toate cele ce mâine vor râde…

„În 1964, Ion Barbu a descoperit perspectiva“

În pachetele păstrate de mama dumneavoastră sunt, probabil, şi primele desene. Cum vi s-au părut? Ce desenaţi atunci?

Eu ţin foarte bine minte – iar pachetul mi-a şi confirmat lucrul acesta – că, în clasa a IV-a, am descoperit perspectiva. Ştiu foarte bine când am găsit cea de-a treia dimensiune a unui desen. Copiilor, în general, le lipseşte profunzimea geometrică. Or, eu îmi amintesc ce fericit am fost când am putut desena o călimară în trei dimensiuni. Singur am descoperit-o! Asta e una dintre cele mai fericite zile pe care le ţin minte.

Deci, în 1964, Ion Barbu a descoperit perspectiva. De atunci, perspectiva lui de viaţă a devenit cu totul alta! Cei trei muşchetari (cel din mijloc) Dar aţi mers la cursuri de pictură la Palatul Copiilor, aţi luat lecţii private, de pildă, ca să vă perfecţionaţi talentul?

Toată viaţa mea am fost un autodidact. Mă bucur că am rămas la fel. Cred că e bine să te descoperi de unul singur. Pe de altă parte, şi meseria pe care am practicat-o şi o practic de atâţia ani, caricatura, nu se învaţă la şcoală. După ce am terminat liceul, am dat examen la Facultatea de Arte Plastice şi eram atât de încrezător în posibilităţile caricaturii, de a sparge tipare, încât la examenul de admitere am picat cu 2 şi ceva la compoziţie.

Revelaţia: René Magritte

Există însă un motiv anume, un moment t0 în care aţi ales, dintre toate formele de artă, caricatura?

După părerea mea, atunci când l-am descoperit pe René Magritte, artistul care mi-a dovedit toată viaţa că lucrurile nu sunt niciodată aşa cum le vede toată lumea. Lui i-am dedicat Muzeul Instalatorului Român din Petroşani. Cred că Magritte e cel mai mare caricaturist din toate timpurile. Cum l-aţi descoperit pe René Magritte? Am avut una dintre marile mele revelaţii, când, în casa unui mare caricaturist, Nicolae Claudiu, plecat prea devreme dintre noi, am văzut pentru prima data un album cu Magritte. Se întâmpla prin facultate. Am fost dispus, atunci, să dau oricât să-l am. Nu era un album foarte mare, dar ştiu că am făcut efortul ăsta financiar şi l-am cumpărat. Mulţi ani a fost cea mai importantă carte din biblioteca mea şi oricui venea la mine în vizită îi arătam albumul ăsta.

1968. Poză de Paşti cu copiii din cartierul Evidenţiaţilor din Petrila (penultimul din dreapta)

Ce calităţi credeţi că v-au ajutat ca să deveniţi un caricaturist bun?

Revin la mama mea, care a fost o femeie corectă şi dreaptă, care iubea adevărul şi credinţa, şi de la ea am moştenit lucrurile acestea. Cred că, dacă vrei să fii un caricaturist bun, fără calităţile astea, nu poţi reuşi. Eu am văzut caricatura ca pe o chestie foarte moralistă şi cred că, la fel ca biserica, ea trebuie să aducă omul pe calea cea bună. Mijloacele diferă, dar scopul e acelaşi. Culmea e că lucrurile astea ţi se întorc în viaţă cu vârf şi îndesat. De exemplu, Muzeul Instalatorului Român din Petroşani e peste drum de o biserică. Deci există o concurenţă! Din câte am observat, eu sunt lider la segmentul tineret şi părintele de vizavi mă bate la vârsta a treia.

Extemporal la Securitate: „Meseriaşi tipii!“ 1976.

Ion Barbu, prima poză de artist

Era caricatura modalitatea prin care ironizaţi sistemul comunist?

Era singura armă. Dar era dificil. Tu, din calitatea de caricaturist, nu puteai publica în presă, fiindcă atunci nu prea exista presă. Mai erau „Urzica“, „Flacăra“, „România liberă“, care mai aveau câte-un supliment. În „Scînteia“ nu exista caricatură. Rămânea să te manifeşti doar în saloane de umor din ţară şi din străinătate. Iar intrarea pe piaţa externă era foarte dificilă, pentru că cei care aveau adresele şi deţineau invitaţiile erau tot ăia bătrâni. S-a spart bula asta şi am început să trimitem şi noi, tinerii, şi să obţinem premii.

Dar aţi avut vreodată probleme cu cenzorii?

Am păţit-o. Chemat să dea seama pentru desenele sale Ce s-a întâmplat? Era în 1988, când am luat premiul II la cel mai mare concurs de caricatură din Europa, pe atunci, organizat de turci. Făcusem un desen de care nu mi-e ruşine nici acum – reprezenta un Arc de Triumf şi, pe sub el, trecea un om, amărât, cu capul plecat şi cu plasele pline de mâncare. Cred că e bun şi acum. Atunci, în ’88, foametea era cruntă în România. Şi pentru că am fost premiat, a trebuit să dau seama pentru desenele făcute. Am fost invitat oficial, la Securitatea din Petroşani, să dau extemporal, împreună cu fratele meu, Mihai, care, pe vremea aia, se ocupa şi el de caricatură. Trecerea timpului peste Ion Barbu Să explicaţi „ce-a vrut să spună autorul“. M-au pus într-o sală şi mi-au dat un set de cinci întrebări. Anchetatorul venea, se uita, citea, îmi mai dădea alte întrebări. Asta s-a întâmplat de dimineaţa până seara. Fără apă, fără ţigară. Te lua cu întrebări simple la început, ca, atunci când erai deja epuizat, să te întrebe: „Şi la ce saloane aţi mai trimis? Şi ce desene aţi mai făcut?“. Încet, încet, voia să se apropie de un desen anume. Inspirat de un banc cu Ceauşescu Desenul cu omul cu plasele pline sub Arcul de Triumf? Nu, altul. Mai participasem la o expoziţie la Marostica, în Italia, unde era un concurs cu tema „Mass-media“. Am făcut şi eu un desen inspirat de un banc de succes care circula la vremea aia în România. Era despre cum vine omul muncii obosit de la serviciu, ajunge acasă şi se pune în fotoliu. Deschide ziarul: Ceauşescu. Dă drumul la televizor: Ceauşescu. Dă drumul la radio: Ceauşescu. I se face foame, se duce la frigider, ia o conservă şi stă cu ea în mână: „S-o deschid, să n-o deschid…“. Eu mi-am permis să-l fac bandă desenată şi să-l trimit la italieni. Dar am fost suficient de deştept atunci şi să înlocuiesc faţa lui Ceauşescu cu un militar. Pe vremea aia, lupta pentru pace era pe primul loc în discursul lui Ceauşescu.

Iar anchetatorii au prins şopârliţa?

Nu erau deloc oameni proşti. Şi cum eram eu frânt de oboseală, în tensiunea aia formidabilă – dă, Barbule, o explicaţie. Ca o străfulgerare am scris că desenul se vrea o satiră la adresa societăţii capitaliste de consum, care promovează peste noapte nişte lideri susţinuţi de toată mass-media lor şi făcuţi din ţânţari armăsari. Vine anchetatorul, citeşte foaia şi văd că mustăceşte un zâmbet. „Chiar aşa, tovarăşu’ Barbu?“„Chiar aşa, tovarăşu’ colonel“. Şi adaug: „Există o vorbă celebră, cred că o cunoaşteţi, că sunteţi un tovarăş colonel inteligent: «Honni soit qui mal y pense» (n.r. – „Să se facă de ruşine cel ce se gândeşte la rele“). A zis un „Mda“ sec şi m-a mai ţinut o vreme. Seara târziu, mi-a dat drumul. M-am întâlnit cu fratele meu, care fusese în cealaltă cameră, supus şi el la aceeaşi tortură. Ne-am mărturisit unul altuia impresiile: „Bă, meseriaşi tipii. Unde nu pui la socoteală faptul că nici nu ne-au bătut!“.

„Sunt ultimul om din Petrila cu care I.D. Sîrbu a dat mâna“

1988. Prima şi singura data când l-am întâlnit pe Ion D. Sîrbu. Aici, împreună cu Cercul Artiştilor Disparuţi

E aproape omniprezent, în arta, dar şi în discursul dumneavoastră, Ion D. Sîrbu. Cum şi când l-aţi cunoscut? L-am cunoscut o singură dată în viaţă, în 1988. Era ultima lui călătorie în Petrila, el trăind la Craiova. Un an mai târziu s-a stins. A venit, în ultima sa vizită, adus de fratele meu, la Cercul Artiştilor Dispăruţi de la şcoală, pe care îl coordonam atunci. Am plecat de la şcoală împreună cu el la mine acasă, am stat câteva ore împreună, am vorbit foarte mult, i-am arătat caricatura mea de sertar, apoi l-am condus în staţia de autobuz de la Căprioara. Nu am văzut până la acea oră un om cu un asemenea dar al povestirii. Şi mă mândresc că ultimul om din Petrila cu care a dat mâna am fost eu. Ţin minte un episod care m-a marcat profund. Era după Revoluţie. Mi s-a transmis, prin Doina Jela, că Monica Lovinescu vrea să mă vadă. Eram invitat în Franţa să deschid o expoziţie la Nantes, iar la întoarcere, am mers în Paris să onorez invitaţia Monicăi Lovinescu. M-am dus încărcat de cărţile pe care le-am produs, printre care „Antologia poeziei la zid“, „Colonia Râsa-Plânsa“, care conţineau şi nişte contribuţii ale lui Virgil Ierunca. Voiam să i le ofer. Am întâlnit-o în ultimele zile de viaţă pe Monica Lovinescu, imobilizată în pat, cu nişte mâini înţepenite de boală, care cu foarte mare greutate putea să dea paginile unui cărţi. M-a invitat să fumăm împreună Gauloises, nişte ţigări franţuzeşti foarte tari, şi am vorbit. La un moment dat, a venit vorba de Ion D. Sîrbu şi spune: „Îmi pare foarte rău că am greşit în privinţa lui Sîrbu. Atât eu, cât şi Virgil am suferit mult pentru că nu l-am simţit“.

Îşi reproşau că nu i-au văzut calităţile lui de mare scriitor?

Sigur că da. Sîrbu, în singura lui călătorie în Occident, a fost ghidat de Paul Goma, care-l duce la locuinţa Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca, unde are loc prima şi ultima întâlnire a lui Sîrbu cu cei doi. Întâlnirea a fost scurtă, foarte protocolară, fără niciun soi de apropiere între ei. După Revoluţie, apare opera de sertar a lui Sîrbu, care îl propulsează pe raftul unu al literaturii române. Ei se condamnau atunci că n-au avut flerul să descopere în Sîrbu, cel care le-a călcat pragul casei, prozatorul senzaţional care era. Pentru că erau nişte vorbe atât de frumoase, i-am propus să o sunăm pe Elisabeta Sîrbu, soţia lui Ion D. Sîrbu, şi să-i spună lucrurile astea. A fost încântată de idee. Am vrut să sun de pe telefonul meu, dar Monica Lovinescu a zis: „Eu am greşit, eu trebuie să plătesc.” Aşa că am sunat de pe telefonul ei. „Alo, doamna Lizi, sunt la Paris!“ Ea: „Eşti pe dracu’!“. „No bine, sunt la Petrila. Vrea cineva să vorbească cu dumneavoastră.“ „Sunt ocupată!“ O femeie plină de umor! „Bine, dacă nu vreţi să vorbiţi cu Monica Lovinescu…“, îi spun. „Monica pe dracu’!“ Pur şi simplu, nu mă credea. I-am dat telefonul şi a avut atunci discuţia între ele. E o chestie care m-a dărâmat, pur şi simplu: Monica Lovinescu cerându-i scuze doamnei Lizica Sîrbu pentru faptul că n-a avut flerul să vadă că discuta atunci cu unul dintre cei mai mare scriitori români. Ulterior, am şi scris pe un perete al Casei Memoriale Ion D. Sîrbu din Petrila citatul Monicăi Lovinescu, care spune: „Odată cu lectura operei Ion D. Sîrbu poate reîncepe operaţiunea de realcătuire a poporului român“ . Ce poate fi mai frumos de atât?

„Am devenit cel mai mare biograf al lui Ion Iliescu“

Tânăr şi neliniştit. Aţi lucrat 15 ani la mina Petrila, ca topograf de sector. Cu ce amintiri aţi rămas din atâţia ani de muncă?

Întotdeaua am zis că e meseria cea mai pretenţioasă din minerit, pentru că n-ai voie să greşeşti. Să faci un proiect la suprafaţă şi apoi să fie transpus în subteran. Iar condiţiile de la mina Petrila nu erau dintre cele mai fericite, având în vedere că se exploata la 1.000 de metri subteran. Eu am rămas cu amintirea unor oameni deosebiţi. Numai în mină mai întâlneşti un asemenea sentiment de responsabilitate, pentru că pericolul te face aşa. Ştii că, într-adevăr, niciodată nu eşti singur, că e cineva care-ţi poate sări în ajutor. 2/3 din lumină este mină!

Cum e acolo, la 1.000 de metri subteran?

O spun altfel: niciodată n-o să vezi lumea mai frumoasă decât atunci când ieşi din mină. Era un plan înclinat la mina Petrila, care ducea la baie, acolo unde minerul se îmbrăca, îşi lua lampa şi mergea până la rampa puţului. Iar pe rampa aceea erau nişte ferestre care erau acoperite de nişte sticle Nevada. Ei, niciodată sticlele alea n-au rămas întregi. Întotdeauana, minerul, când erau proaspăt puse, primul lucru pe care-l făcea era să le spargă cu toporul cu care intra în mină. De ce? Pentru că, spărgându-le, vezi cerul, lumea… Când vii dintr-o chestie absolut neagră, simţi aşa o bucurie interioară să vezi lumea, oricât de urâtă ar fi ea pe dinafară. Atunci ţi se pare cea mai frumoasă dintre toate lumile posibile.

Ultimul pe lista comitetului FSN

Ce-aţi făcut la Revoluţie?

Am făcut Revoluţie! Ce am făcut eu la Revoluţie am scris, în detaliu, într-un volum colectiv, „Strada Revoluţiei nr. 89“, coordonat de Lucian Dan Teodorovici. Am acolo o nuvelă despre Revoluţia de la Petrila şi m-am bucurat că critica de specialitate a spus despre povestirea respectivă cum că ar fi cea mai bună. Cred că s-a râs foarte bine. Dar îmi amintesc de un episod care e încă foarte viu în memorie. În sala de şedinţe de la mina Petrila – încă mai lucram atunci acolo –, se alcătuiau comitetele Frontului Salvării Naţionale. Pe o tablă, cineva scria propunerile din sală cu oamenii care să facă parte din front. Evident că pe primele poziţii erau cei mai vocali. Se ridica mâna: „Eu propun pe cutare“. Şi se trecea frumos pe listă. Trebuia să fie 50 de oameni în comitelul ăla. Când s-a anunţat şi membrul cu numărul 49, la un moment dat, un miner se ridică: „Bă, fir-aţi ai dracului! Bă, mă uit pe lista asta… numai proşti! Un om deştept nu puneţi şi voi aici! Eu îl propun pe domnul Barbu“. Ei, aia a fost prima mea recunoaştere de după Revoluţie. Am intrat pe locul 50 în Frontul Salvării Naţionale, care, evident, era un organism mort, pentru că, după lista aia, nu s-a mai întâmplat nimic. Dar aşa era moda, ca fiecare întreprindere să aibă un Front al Salvării Naţionale. Deci, am trăit destinul lui Ion Iliescu care, şi el, a fost ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră… (râde) Vedeţi viaţa cum e: de atunci m-am legat de Iliescu şi am devenit cel mai mare biograf al lui.

S-a judecat cu Miron Cozma

Ion Barbu la treabă Foto Mihai Barbu

Aţi prins şi Mineriada din iunie 1990 – eraţi încă angajat la mina Petrila. Povestiţi-ne cum aţi trăit acele momente.

În biroul de topografie-geologie, eram vreo 16 persoane. Cum, imediat după Revoluţie, s-a pus stop muncii, toate zilele petrecute la mină erau zile de dezbateri politice. Singurii opozanţi de acolo eram eu şi geologul minei Petrila. Restul – cu Iliescu. Am încercat să ne convingem colegii despre virtuţile democraţiei şi că nu mai trebuie să votăm cu comuniştii, că ăştia care sunt acum la putere sunt numai din ăştia vopsiţi. Ei, de la Revoluţie şi până la alegerile din mai, deşi am depus o muncă titanică să schimbăm măcar opţiunea de vot a unuia, n-am reuşit. Am mers şi la Bucureşti în lunile alea să vedem Piaţa Universităţii şi să le povestim. N-am reuşim să deturnăm nici măcar unul. De ce credeţi că n-aţi reuşit să-i convingeţi să nu meargă în iunie ’90 la Bucureşti? Au mers după bani. FSN le majora salariile. Dacă nu participai la Mineriade, nu primeai mărirea de salariu. Când am înfiinţat sindicatul „Demnitatea“, eram 150, cadre TESA în mare parte. Am mai rămas patru oameni. Şi ăştia patru ne-am judecat cu Miron Cozma până am epuizat toate căile.

Pe ce motiv v-aţi judecat cu Cozma?

Ceream să avem aceleaşi drepturi şi acelaşi salariu cu restul oamenilor care făceau parte din sindicatul lui Miron Cozma, din Liga Minerilor. N-am reuşit nimic.

 

Caricatura bună este la fel de profundă ca mina Petrila. Bate peste 1.000 de metri – în adâncime. Dacă ar avea ferestre, lumea întreagă s-ar buluci să muncească în mină. (proverb petrilean)

„A trebuit să fug din calea minerilor“

Dar după zilele 13-15 iunie, cum v-aţi înţeles cu cealaltă tabără? Cum era atmosfera la mină?

Au venit plini de avânt revoluţionar, au gonit toate cadrele, că ei n-au nevoie de ingineri, de topografi, că ei ştiu să facă tot. A trebuit să fugim din calea lor vreo câteva zile şi să ne refugiem pe acasă până s-au mai liniştit lucrurile. Dar am asistat şi la nişte scene memorabile. Un miner a intrat în biroul şefului de sector de care aparţineam eu cu un monitor şi cu o tastatură. A zis că le-au furat de la ţărănişti şi le vinde cu 700 de lei. I-a dat banii şi uite aşa şi-a luat şeful „calculator“. Pentru că nici el nu mai văzuse până atunci cum arată un calculator; neştiind că-i trebuie şi unitate, l-a întrebat pe miner: „Şi cum funcţionează?“. „Îl bagi în priză şi merge!“ Dosarul Mineriadei a fost redeschis, lumea încă se judecă. Care credeţi că e cea mai bună soluţie pentru o reconciliere cu trecutul? O răzbunare pentru ceea ce s-a întâmplat la Mineriade ar fi una dintre propunerile pe care le am în portofoliul meu pentru situl minei Petrila salvat de la ruine, şi anume să găzduiască un Muzeu al Mineriadelor. Dar Mineriadele văzute cum le văd eu, într-un muzeu în care lumea să nu mai vină încrâncenată. Cred, cum credea şi Marx, că de trecut trebuie să te desparţi râzând. ;

„Nu vă mai găsim «Steaua României». Dar nu v-ar interesa un «Meritul Cultural»?

După ce aţi demisionat de la mina Petrila, v-aţi dedicat întru totul caricaturii. Aţi colaborat, în anii ’90, cu mai multe ziare şi reviste naţionale.

Erau anii romantici ai jurnalismului, zic unii. Lucram, într-adevăr, pe mai multe fronturi. M-am angajat mai întâi la „România liberă“, apoi am trecut la „Ziua“, plus la „Academia Caţavencu“ şi la „Dilema veche“. Făceam mai mult naveta. Stăteam două-trei zile în Bucureşti, apoi mă întorceam. Veneam în special pentru şedinţele de redacţie la „Academia Caţavencu“. Pentru că nu puteai rata aşa ceva. Cred că în perioada aia am râs cât pentru şapte vieţi. Erau acele nopţi când se făceau „bulele“ din ziar şi, efectiv, atunci am avut durere fizică de la râs.

„Emil Constantinescu m-a invitat să mănânc cu Papa“

Dar s-a simţit vreun politician lezat de caricaturile dumneavoastră? Aţi avut vreodată probleme?

Ăsta e unul dintre avantajele de a sta în Petrila. Faptul că mâna politicianului, oricât de lungă ar fi de la furat, nu poate să te ajungă până la Petrila.

Care, dintre liderii politici, a fost cel mai ofertant pentru caricatură?

Păi, să începem cu Ion Iliescu. Îmi plăcea că, la „România liberă“, când se întâmpla ceva rău în ţară, vinovat era Ion Iliescu. Deraia un tren, se fura ceva într-o piaţă, Iliescu era de vină. Ceea ce era parţial adevărat (râde). De-aceea s-au adunat câteva mii de lucrări cu el. Dar în toţi aceşti ani, cât Iliescu a condus România, deşi eram biograful lui, am suferit foarte mult pentru că niciodată nu am avut o reacţie din partea lui. Putea să mă invite la Cotroceni, să-mi dea o ţuică, să-mi ofere „Revoluţie şi reformă“ în ediţia din limba turcă. Nimic! Pe de altă parte, ştiam că asta e totuşi de bine. Şi Traian Băsescu a fost foarte ofertant, aproape că se bate cu Ion Iliescu la top. La polul opus a fost Emil Constantinescu, care, deşi nu era o sursă mare de inspiraţie pentru caricatură, m-a apreciat mult. M-a invitat şi la Cotroceni, la diverse manifestări, m-a invitat şi la dineuri, să mănânc cu Papa. Totul a culminat cu faptul că, pentru că mă aprecia aşa de mult, mi-a conferit ordinul «Steaua României» în grad de cavaler, pe care, de fapt, nu-l am. Îl am, dar nu-l am!

Drăcosul decret 666

Cum vine asta?

E o întreagă aventură cu acest ordin, care n-a ajus la mine. După vreo 10 ani, întâmplător, în timp ce răsfoiam Google, am dat peste decretul ăsta – Decretul numărul 666 – în care mi se conferea, în 2000, acest ordin. Am încercat să dau de urma lui. M-au trimis de la o uşă la alta ca să aflu, până la urmă, că de la Cancelaria Ordinelor a ajuns la Uniunea Artiştilor Plastici. Acolo m-am dus de câteva ori, am fost dus cu vorba şi ultima oară, când am mers să-mi cer dreptul, cineva s-a dus în nu-ştiu-ce magazie, l-a căutat în spate, nu l-a găsit. Îmi spune: „Nu vă mai găsim «Steaua României». Dar nu v-ar interesa un «Meritul Cultural» clasa a III-a?“.

Printre amintiri, o poză cu Rică Răducanu din 1971

De ce atâta luptă pentru această distincţie? De ce?

Felul în care mi s-a „dat“, fără nici o ceremonie, îmi crea toate condiţiile ca să o dau înapoi. Dar ca să dai ceva înapoi, trebuie să şi ai acel ceva! N-am abandonat lupta, că eu nu mă las bătut aşa uşor. O duc până la capăt. Am fost foarte ocupat în ultimul timp, dar am să fac o grevă a foamei în faţa Palatului Cotroceni în care să vin să-mi cer «Steaua României». Să mi-o dea pe-a lui László Tökés, dacă tot i-au luat-o!

Dacă aş fi primar la Petrila, m-aş face prieten foarte bun cu Ion Barbu

Anul acesta, a fost lansat documentarul „Planeta Petrila“, al lui Andrei Dăscălescu, în care sunt surprinse, printre altele, eforturile dumneavoastră de schimbare la faţă a fostului oraş minier prin artă. O vorbă pe care aţi scris-o pe un zid în oraş spune aşa: „Petrila, o lume ce nu seamănă cu nicio aşezare posibilă, cu nimic şi nimeni de nicăieri…“. Până la urmă, ce credeţi că are Petrila aşa special?

Ion D. Sîrbu spunea că viaţa lui a stat sub semnul provizoriului, derizoriului şi iluzoriului. O aluzie şi la faptul că un securist i-a greşit numele din Dezideriu în Derizoriu. Aşa cred şi eu, că ceea ce fac pentru oraşul Petrila parcă e un blestem să stea sub aceleaşi trei comandamente. Eu zic că Petrila e o Românie la o scară mai mică. Ştiţi cum e – exemplele bune, în vremurile bune, se iau ca râia. Petrilenii şi poezia Nu aveţi o relaţie prea bună cu autorităţile locale. De ce credeţi că e încă fisurată colaborarea cu cei care conduc oraşul? E o chestiune de optică. Ceea ce eu văd ca pe o chestiune pozitivă, ei o privesc negativ. Am avut parte de un mare scandal cu „Antologia poeziei româneşti la zid“, când am umplut Petrila cu versuri din scriitori optzecişti. I-a deranjat foarte tare pe mulţi localnici, pentru că nu înţelegeau ce scrie pe zid. Era un vers: „Privită din spate, orice femeie goală seamănă cu o maşină de scris“, de Aurel Dumitraşcu. Discutam cu un privitor şi-l întrebam ce-i spune versul ăla. „Mă, cum dracu’ să mă uit la muierea mea şi să semene cu o maşină de scris? Seamănă cu un sac de cartofi poate“, îmi spunea. Adică, ce nu înţeleg, pentru că nu-i duce capul să descifreze o metaforă, atunci o resping imediat. În schimb, lucrurile mai directe, ca „M*** Steaua“, sunt înţelese şi nu simt nevoia să le dea jos. Mai bine acoperă cu var un vers ca „Eu sunt epilogul“ sau „Oraş de rezervă“. Cum am mai spus, mi-ar fi plăcut ca oraşul Petrila să fie ca o carte de poezie, poezie vie pe ziduri moarte, dar nu e aşa uşor să faci un perete să mai respire.

Ani buni v-aţi luptat pentru a salva clădirile istorice ale acestei mine – cea mai adâncă din Europa, care s-a închis în 2015. Care e situaţia actuală?

După o luptă de aproape patru ani, graţie ministrului Culturii de atunci, Vlad Alexandrescu (n.r. – în funcţie în perioada 17 noiembrie 2015 – 3 mai 2016), care a avut curajul să pună semnătura pe acel ordin care certifica că şapte clădiri ale minei sunt monumente de categoria A, clădirile au fost salvate de la demolare. Până la urmă, doar şase au fost salvate pentru că, până au fost gata hârtiile, una dintre ele – şi cred că cea mai frumoasă – a fost dărâmată. Dar, prin prisma unei legi, care spune că n-ai voie să dărâmi într-un perimetru de protecţie al acestor clădiri, s-au mai salvat alte câteva clădiri foarte importante care, iniţial, nu erau pe acea listă: clădirea administraţiei, baia minerilor, dispeceratul, staţia de salvare. Urmează ca, la sfâşitul acestui an sau la începutul lui 2018, aceste clădiri să treacă în proprietatea Primăriei din Petrila, care va trebui, de acum înainte, să aibă grijă de ele. De abia acum începe, de fapt, greutatea demersului, pentru că Primăria ar trebui să se acceseze diverse fonduri şi să dorească transformarea lor. Aici cred eu că îţi trebuie, ca primar, o mare dimensiune culturală. Şi care sunt planurile autorităţilor locale cu privire la viitorul acestor clădiri? Ei au înţeles că trebuie făcut un muzeu al mineritului. Or, dacă dacă tu ai în cap să faci doar aşa ceva, luând exemplul muzeului de acelaşi profil din Petroşani, care e un muzeu cvasi-mort, n-ai rezolvat nimic. Acolo trebuie făcute alfel de muzee, altfel de spaţii, mult mai vii. Din păcate, ei nu au dimensiunea asta culturală, dar nici n-au curiozitatea să întrebe. În general, oamenii ăştia, când sunt aleşi, cred că sunt puşi să fie stăpânii locuitorilor. Nu-i deloc aşa. Trebuie să fii un slujitor al comunităţii, nu un stăpân. Să vii în întâmpinarea mea, să mă întrebi, iar tu trebuie să ştii să primeşti. Eu sunt cel care poate da şi poate da foarte multe.

În casa dumneavoastră din Petrila, unde, de asemenea, pereţii sunt plini de ziceri, de versuri, aveţi, printre altele, multe cutii numerotate cu ani. Care e povestea lor?

Vreau să fie un curriculum vitae. Aveam de gând să intru în arhiva mea şi ceea ce găsesc interesant, din fiecare an, să îl bag în cutiile alea. O fotografie, o scrisoare, tot felul de nimicuri. N-am reuşit să duc instalaţia la capăt, fiindcă că îmi mai trebuiau nişte cutii. S-au mai adunat ani. Unii au făcut mişto de această idee. Ziceau: „Vai, dar ce an secetos a fost 1964“ , şi asta pentru că era o cutie mai mică, culminând cu alte explicaţii care s-au dat cutiilor respective. Prietena mea, Camelia Toma, a spus că sunt, de fapt, nişte urne cu cenuşa femeilor pe care le-am iubit. Mă gândeam să le pun şi una peste alta, să fie ca o coloană a infinitului, dar asta e grandomanie de artist. Avem cu toţi un final, aşa că de unde dracu’ infinit?

I-aţi dedicat un muzeu mamei dumneavoastră, unul lui Magritte, altul lui Ion D. Sîrbu. De ce aţi simţit nevoia să le aduceţi un astfel de omagiu?

Ai în viaţă câteva astfel de întâlniri din astea care te marchează. Iar mie îmi place să-mi plătesc toate datoriile. Fac o mică paranteză: n-am avut niciodată vreun împrumut la C.A.R. sau la bancă. Urăsc treaba asta pentru că nu vreau să rămân dator nimănui. La fel, nici dator spiritual nu vreau să fiu. Când l-am descoperit pe Magritte, am simţit că trebuie să mă revanşez faţă de el făcându-i un muzeu la Petroşani. S‑a întâmplat la fel cu mama mea, aducându-i un elogiu pentru că mi-a dat şira spinării. Sîrbu spunea treaba asta despre tatăl lui – la mine a fost invers. Acum, ultimul om căruia îi sunt dator până peste cap e persoana mea. Am hotărât să-mi fac şi mie un muzeu, drept urmare voi renunţa la casa din Petrila în care locuiesc şi o voi transforma într-un muzeu. Se va numi după o zicere de-a lui Radu Cosaşu, marele şi vechiul meu prieten, „Casa de utopii Barbu“. Voi pune o altă placă alături, pe care voi scrie mare şi frumos „Ion Barbu“, cu data naşterii şi a morţii: 1953-2071.

Credeţi că veţi trăi 118 ani?

Aşa am primit înştiinţare de la Poliţia din Petrila când mi-au dat ultimul buletin. Scrie pe el că e valabil până în 2071. Iar eu cred în Poliţie. Dacă ei aşa au zis, aşa să rămână. „N-ar fi urât dacă ar fi frumos“ Cu ce aţi vrea să rămână cineva după ce o să vă viziteze muzeul despre dumneavoastră? Să râdă. Atât. Pentru un artist care pune mare preţ pe râs, ce vă supără cel mai tare? Totul mă supără. România e ţara caricaturii. Aveţi, într-un fel, o meserie prolifică. N-aveţi cum să vă plictisiţi. Nu mă plictisesc, dar nici n-am cum să nu mă enervez! Ce vă inspiră, domnule Barbu? Orice. Ăsta e unul dintre defectele mele, între ghilimele. Mintea mea e setată pentru a vedea orice lucru altfel. Într-adevăr, îl văd mai frumos. În ţara asta, cum zicea clasicul, n-ar fi rău dacă ar fi bine, la care aş adăuga că n-ar fi urât dacă ar fi frumos. Deşi caricatura, în general, demolează, în sinea mea sunt un om care construieşte.

Vă propun un exerciţiu de imaginaţie. Continuaţi dumneavoastră fraza asta: Dacă aş fi primar la Petrila…

… m-aş face prieten foarte bun cu Ion Barbu.

Cum ar suna sloganul dumneavoastră electoral?

Prin mine însumi!

În familie, aveţi exemplul fiului dumneavoastră, care călătoreşte în toată lumea. V-ar fi plăcut şi dumneavoasră să exploraţi lumea sau v-aţi gândit, vreodată, să vă mutaţi definitiv în altă ţară?

Poate că mi-ar fi plăcut să călătoresc cât o face Mihai, dar n-aş pleca definitiv. În general, după o săptămână de stat dincolo, nu mai rezist, vreau să mă întorc. Cum zicea Sîrbu, vreau să mă întorc şi să mor cu ei de gât!

Are propria editură, „Ha, Ha & Ha”

Numele: Ion Barbu Data şi locul naşterii: 6 iulie 1953, Petroşani Studiile şi cariera:

– A lucrat 15 ani în mina din Petrila ca inginer topograf. – Pasionat de caricatură, a participat, înainte şi după comunism, la peste 400 de expoziţii naţionale şi internaţionale, unde a câştigat peste 50 de premii.

– În 1987 a organizat un cerc de pictură cu copiii unei şcoli generale din Petrila, dând naştere Cercului Artiştilor Dispăruţi. – A semnat, ca autor şi co-autor, peste 30 de cărţi, multe dintre ele publicate la editura înfiinţată cu fiul lui, Mihai, Ha Ha Ha. Dintre cărţile publicate: „Ion Iliescu – Convorbiri cu Nina“, „Nutzi, spaima constituţii“, „Antologia poeziei româneşti la zid, „Colonia râsa-plânsa“, „Adrian Năstase – Tratat de aroganţă“ etc. – Este preşedinte al Fundaţiei Culturale „Condiţia Română“ din Petroşani. A organizat, la Petroşani, Salonul de Toamnă al Umorului şi Festivalurile „Om rău“ şi de Teatru Subteran la Petrila. – Este membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România. – În prezent, e caricaturist editorialist la „Caţavencii“, „Dilema Veche“, „Observator Cultural“, „Suplimentul de Cultură“. Ion Barbu, 1953-2071?

 

 

Citeste mai mult: adev.ro/ozzfe5

 LAUDATIO – Ion Barbu sau ireverențiosul liric

 

Două sunt premiile-scandal pentru literatură ale acestui 2016.

Primul, care va rămâne în istoria planetară – Nobelul atribuit lui Bob Dylan. Cel de al doilea, care va rămâne doar în “eternitatea (noastră) locală” – acest premiu atribuit lui Ion Barbu.

Totuși, “scandalul” rămâne scandal, indiferent de numărul kilometrilor pătrați pe care-i acoperă. Cum un juriu nu este obligat să răspundă întrebării “De ce un premiu pentru poezie lui Ion Barbu?”, mărturisesc doar în calitate de un singur vot.

Într-o Românie care geme sub greutatea atâtor genii lirice, epice, eseistice și neapărat postmoderne, genii de respirație mai lungă sau doar de respirație artificială, non-liricul, non-epicul, non-eseistul și nu neapărat post-modernul Ion Barbu are doar talent – un soi de genialitate care se întâlnește mai rar, aș zice chiar una à rebours.

Dacă Alexandru Mușina este creditat de unii dintre prietenii săi cu cea mai vizionară analiză politică din zorii postdecembrismului (”Copiii stăpânilor noștri vor fi stăpânii copiilor noștri”), eu îl creditez pe Ion Barbu cu un alt blestem de lungă durată.

La începutul lui 1992, primeam o primă scrisoare din Petrila, de la un domn care semna Ion Barbu – inginer și caricaturist”. Același mai semna și 23 de caricaturi pe măsura caricaturii-mamă: – democrația originală”. Le-am publicat în ultimul număr al revistei Meridian, într-un supliment care împrumuta mesajul uneia dintre ele – ”Dumnezeule, ce emanație!

Totuși, se vor întreba nu puțini, ce are asta în comun cu poezia?

Cum să nu aibă? Erau și 18 portrete ale unora dintre personajele cele mai poetice (ce zic eu, poetice, personaje de-a dreptul lirice) ale postdecembrismului dezțelenitor de comunism: Ion Iliescu, Virgil Măgureanu, Victor Stănculescu, Gelu Voican Voiculescu, Vasile Moiș, Vasile Văcaru, Corneliu Vadim Tudor, Silviu Brucan, Petre Roman, Alexandru Bârlădeanu, Radu Ceontea, Doru Viorel Ursu, Răzvan Theodorescu etc. – cu toții ocoliți, pe nedrept, de Nobelul pentru O Pace Pentru Liniștea Voastră.

Nimeni nu a fost mai aproape de viitorul social atât de problematic al poeziei românești decât Ion Barbu, care a pus un număr substanțial de autori să dea cu subsemnatul liric, după care a luat mărturisirile olografe, le-a pus în sticle și, într-o procesiune epopeică, le-a dat drumul pe apa Sâmbetei, în timp ce un cor format din critici literari cânta Dintre sute de catarge.

 

Văzând că edilii urbei privesc cu lacrimi în ochi cărți poștale sosite de la Nisa, Cannes și Saint Tropez, Ion Barbu a luat bidineaua în mână, a curățat pereții caselor și a zugrăvit murii Petrilei cu poeme ale românilor cunoscuți sub numele conspirativ și verlainian de Les poètes maudits.

Pentru că Petrila a fost aruncată în moarte clinică de Tranziția dinspre o viață amărâtă spre una amară și spre a evita să vadă locul transformat de mai marii statului de drept într-o nouă colonie penitenciară, Ion Barbu a declarat independența orașului – Colonia literară Petrilă.

Am păstrat legătura, ne-am văzut, ne-am citit, ne-am privit, unii ne suspectează că am fi prieteni, acuzație nu cu totul neîntemeiată. Apoi a venit rândul meu să-i trimit un plic lui Ion Barbu.

blog-marasarier-447x500-1

Observând cât de apăsat bate România pasul pe loc (când nu-l face chiar înapoi) spre viitor, i-am propus lui Ion Barbu lansarea unei drăcovenii electronice pe măsura vremurilor: MaRșarier – pagină de avangardă. A doua zi mi-a trimis coperta. Din când în când, ne-am bucurat și de umărul frățesc al lui Șerban Foarță, cel dintâi laureat al acestui premiu.

Premiul de poezie Petre Stoica nu este doar unul pentru poezie, este și unul pentru ”minte, inimă și literatură”. Or, Ion Barbu este, printre multe altele, și inima care ticăie și ne ține în viață, când mintea noastră e doar la literatură, ficționalizând de teama realității. Și, să nu uit, după 1989, poetul ce dă numele acestui premiu a făcut și gazetărie socială, fiindcă venise timpul, era mare nevoie.

Îl salut pe Ion Barbu – ireverențiosul liric alături de care poți respira mai curajos aerele pe care și le dă nu doar literatura, dar și soțietatea de azi.

—————————————————————————

 RADU COSAŞU

Azi, de dimineaţă, după ce mi-am ascuţit creionul marca HB-2 Oriol şi mi-am îmbrăcat, ca să-mi ţină noroc, tricoul bar­burist, cel cu – de la dreapta la stingă – Stalin, Lenin, Engels şi Groucho Marx, avînd ca text: „Comunism cu o faţă umană”, mă simt gata să declar, pe propria-mi şi stricta răspundere, nesilit de nimeni, de nici un partid de stingă sau de dreapta, de nici o Putere decît aceea de a surîde, singura care mă deosebeşte de Marile Puteri şi micile putori, că azi (nu ştiu ce va fi mîine) : pentru mine, tricourile care poartă marca „Copyright Ion Barbu’s Cartoon Industries” reprezintă (în această lume, la această oră cînd se anunţă că un sondaj prin 65 de ţări a stabilit că românii sînt cei mai nefericiţi oameni…) replica noastră cea mai demnă la pove­stirea aceea de bază în cultura fiecărui absolvent de pri­mară, intitulată: „Cămaşa fericitului” pe care, dacă nu o ştiţi, nu e vina mea, n-o să-mi asum şi această vină; mie, tricourile Ion Barbu îmi sînt mai aproape de trup şi suflet decît cele mai mari succese de librărie (romane, eseuri – poezie nu se citeşte) ale confraţilor mei de mare volum, calibru şi gabarit; pentru mine, pentru pielea şi ideile mele, tricourile Ion Barbu comprimă cu o viteză şi o strălucire neatinse de nici un editorial, de nici un clip sau pamflet, cea mai consistentă cantitate de energie a minţii concentrată pe cîţiva centimetri de materie; pentru mine, un tricou Ion Barbu constituie cea mai gravă glumă, cea mai gingaşă ferocitate, cea mai deshămată impertinenţă, cel mai calamburist patetism, cea mai fină injurie, într-o lume în care toate astea, luate separat, decăzute în mizerie verbală, au devenit derizorii şi nu-şi mai regăsesc hazul decît împerecheate barburist, într-un orgasm al oximoronului; pentru mine, tricourile Ion Barbu, aşa uşurele în gramaj, aşa subţirele la pipăit, aşa lejere in ţesătură, aşa uşuratice pentru serioşii prea profunzi, sint de o rezistenţă (prin cultură!), de o solid(ar)itate inegalabile in atmosfera ires­pirabilă a mitocăniei totalitare care face rahat din orice bici; pentru mine, tricourile Ion Barbu conţin insă – da, nu pot s-o tac! – o brambureală majoră, aceea a unui industriaş care produce in serie elitism!; pentru mine e clar, răsclar şi declar că orice produs.  Ion Barbu este de un intelectual­ism violent şi chinuitor într-o ţară în care pînă şi prim-ministrul, la nivelul său de intelectual legat de popor, se dă în spectacol public dansînd încîntat lîngă cei mai trivi­ali humorişti de mare şi firesc succes popular; pentru mine e un motiv de crescîndă îngrijorare acest efort cultural la care Ion Barbu îşi supune cititorii cerîndu-le cu fiecare eseu de 1 m/30 cm pe bumbac, cu fiecare poem al său de 40-50 de litere, cu fiecare nuvelă de 10-20 de cuvinte, să ştie totul, de la Arghezi, Bacovia, Cioran pînă la Zarifopol, după ce au trecut prin Gorki („Poliţia, ce mîndru sună acest cuvînt!”), să cunoască mai toate istoriile sacrului şi profan­ului, istoria lumii, dar şi a României de la origini pînă în prezentul cel mai prezent, sintetizate toate în acel genial: „Iisus vine! Fă-te că lucrezi!”; pentru mine, e de neuitat scena din liftul blocului meu cînd un vecin, văzîndu-mă cu acest tricou care slăveşte „comunismul cu o faţă umană”, s-a speriat rău, a clipit năucit şi insistent, fiind necesar să-i explic sărmanului pînă la parter cine e Groucho Marx, ce-i o faţă umană şi importanţa literei „o” ca articol nehotărît; pentru mine este indiscutabil că Ion Barbu, prin nivelul cul­turii din bumbacul său, îsi bumbăceste si îsi buimăceşte sadic cititorii, ca un crud şi neiertător marxist de nuanţa Groucho, cea mai importantă nuanţă în utopia pragmatică pe care o propune cu fiecare tricou: o lume îmbrăcată cu pro­dusele lui ar fi – pe praful, musonurile şi musărelile astea devastatoare – o lume laconică în tristeţile şi veseliile ei, fragilă şi fragică în duioşii, fulgerătoare în energia întrebărilor, violentă doar în inteligenţă; după mintea mea, în finalul celebru de la Fahrenheit 451°, cu omenirea aceea căreia i s-au ars toate bibliotecile şi cîţiva posedaţi se adună în pădure să-şi mai povestească Madame Bovary şi Sub vulcan , în finalul acela ultimii cititori ai lumii ar trebui să poarte tricouri Ion Barbu. Exagerez?

Atunci îi propun lui Ion Barbu următorul text, bun de tipărit pe cartoon-urile sale: „Să mă ierte Dumnezeu. E meseria lui. Balzac”. Închei şoptind semenului meu: „Iubeşte-ţi tricoul Barbu ca pe tine însuti!”.

—————————————————————————

ROBERT ŞERBAN

De unde le tot scoate, domn’e? Câtă inteligenţă, ce imaginaţie, cât umor ii trebuie să facă desenele astea de care râd şi mă minunez de fiecare dată? Ion Barbu îmi seamănă cu iluzionistul din copilărie, ce mă uimea şi mă lăsa cu gura căscată fiindcă reuşea lucruri imposibile. Din două-trei mişcări apăreau şi dispăreau tot felul de obiecte sau ani­male. Din patru-cinci linii şi cuvinte prind viaţă personaje şi scene cu intensitate şi haz teribil. Or, asta ţine de < magie specială, proprie artiştilor. Barbu e, din punctul ăsta de vedere, un magician.

———————————————————————–

TUDOR OCTAVIAN

Intre caricaturistii momentului in România, dar şi de aiurea, Ion Barbu are operă. Nu ştiu dacă e o operă intinsă şi nici ce profunzimi ascunde, dar ştiu că e reală. Ceea ce, pentru o ambiţie de intelectual, nu-i tocmai puţin.

————————————————————————-

TIA ŞERBĂNESCU

Pot s-o spun răspicat, din capul locului: Ion Barbu este caricaturistul meu preferat. Ştiu asta din ’90, din momentul când văzându-i primul desen m-am trezit râzând in hohote. De atunci caricaturile sale inteligente au avut acelaşi efect, deopotrivă instantaneu şi durabil, asupra mea. Ele mă conving, o dată in plus, că oamenii care ştiu să râdă, care ştiu  de ce anume trebuie să râzi şi cum anume s-o faci ca să nu greşeşti doza, sunt oameni buni. Sunt cei  pe care te poţi baza şi atunci când nu-ţi arde de râs.

E multă tandreţe în caricaturile lui lui Ion Barbu: face ce face şi desenează o lume suportabilă. Desenele sale nu descreţesc numai frunţile : descreţesc realitatea înfăţişând-o în toate netezimile  şi platitudinile ei. îmi vine să spun că sunt ca nişte semne de circulaţie în irealitatea imediată, această inevitabilă caricatura a lumii la care visăm. Cum să nu-i mulţumeşti pentru asta?

————————————————————————–

LUCA PIŢU

Primus inter pares mi se pare, la ora asta Ion Barbu printre confraţii săi plastici, ilustratori de op-uri, desenatori, caricaturanţi cu rubrici fixe pe pânza mişcătoare a vremii. Nu spun asta ca să menajez susceptibilităţile celor din breaslă, ale breslasilor peniţei. Au formulat alţii observaţia că-i ăl mai tare din parcarea cu pricina, Meşter Manole al scalpelului sarjant, satirizant, parodiant, pastisial, burles-cizant. întâiul dintre cei egali ar fi o rezonabilă titu­latură pentru Omul din Petrilater.

—————————————————————————-

HORIA ROMAN PATAPIEVICI

Priviţi personajul central al satirelor grafice prin care Ion Barbu execută lumea din jur. Nu pare uman,, dar nici ani­malier. Să spunem că ilustrează din perspectiva unui apolog, o umanitate degradată e prea puţin. Lecţiei desenelor lui i se face dreptate numai admiţând că ea nu este simbolică. Putem crede că desenele sale sunt caricaturi? Ar însemna să admitem că, cel puţin unele dintre ele, ar fi alegorii. Mie, din potrivă, îmi pare că Ion Barbu este un desenator realist.

—————————————————————————

ŞERBAN FOARŢĂ

JOC   SCUND (cu  glose minimale)
De-un ceas, I. Rus 1) şi Dâncu 2) -şi dau palme pentru-o zestre
Rămasă, sub o grindă, în bântuitul mur
Pictat cu-ncăierarea cirezilor rupestre
Prin cluburile-agapei în joc mai scund, dar dur.
Tractir patent! Ion Barbu n-abdică de la darea
De marfe 3) resfirate 4), -n vileag, – ce, -altfel, le pierzi în pântec ce haleşte orice, cum numai marea: Ventuză fără limbă de clopote alb-verzi.

1) Citaţi, în ocurenţă, pentru efectul lor strict eufonic. (Substituibili, la rigoare, cu orice alţi tovarăşi la fel de eufonici.)

2) Cu primarul „care este”.

3) Cf. „almanahe”!

4) „Mai răsfiraţi, băieţi, mai răsfiraţi”.

—————————————————————————-

ANGELA BRASOVEANU

Ion Barbu este un argument că omul sfinţeşte locul. Adevărul e că-1 sfinţeşte până la stele verzi. Citiţi-i CV.-ui lui. E un roman cu râs şi cu plâns, de tot plânsul şi de tot râsul.

—————————————————————————-

DOINA JELA

Când  începi să faci cunoştinţă cu puzderia de produse ale „industriilor” lui Ion Barbu şi-1 cunoşti cât de cât pe omul din spatele tejghelei, îţi vine să exclami asemeni ţăranului din proza lui Marin Preda ” Aşa ceva nu există! „Un carica­turist politic ironic şi bonom  (Vezi Ion Iliescu -Convorbiri cu Nina, sau Adrian Năstase – Tratat de aroganţă) dublat de un iubitor de literatură tandru şi devotat (vezi Cercul artiştilor dispăruţi); un iniţiator de năstruşnice proiecte de artă stradală (vezi Poezia românească la zid şi tricourile lui inteligente), dublat de un artist al expresiei concise şi de o blândă cruzime („Fie pâinea cât de rea, o scriem cu î din a”); un imaginativ frenetic părând să trans­forme în obiect de artă tot ce-i iese în cale, de la un wc public, la o bancă roasă dintr-o staţie de autobuz demult dezafectată, secretând parcă fără vreo întrerupere idei artis­tice, cu excepţia momentului când cu graţie şi firesc, are de făcut o faptă bun? (vezi tricoul având imprimat pe el un poem de Virgil Ierunca, trimis Monicăi Lovinescu tocmai în dimineaţa când soţul ei pleca la spital spre a nu se mai întoarce niciodată, sau  depanarea sub soarele ucigător al amiezii în Bucureşti, a Micului meu Gigant, uitat cu farurile aprinse mai multe ore).

Şi spre deosebire de alţi oameni care, cu trecerea timpului, îşi usucă pe buze orice vocabulă uimit-entuziastă, cu cât îl cunoşti mai bine pe Ion Barbu, cu atât îţi vine să exclami: „Asa ceva nu există!”

————————————————————————–

MARCEL TOLCEA

Aşa după cum bauxita se cuvine a fi onomatopeea naturală pen­tru speriat copiii minerilor *), dl Ion Barbu va trebui neapărat introdus in Trusa Exorcistului Sanitar-Veterinar, de speriat prostănacii, lichelele, statuile vag metabolizate, guvernanţii, administratorii, căcănarii, solemnii cronici, Asociaţiile Monumentale de Locatari. în speranţa declanşării deochiului cuvenit, Domnia Sa a fost invitat să expună la Muzeul de Artă Timişoara, Palatul Baroc, Înainte ca instituţiunea să se fi deschis oficial, cu expoziţia Colonia Râsa-Plânsa. în septembrie 2006! A fost un succes de castă.

*) Cornel Udrea, Obiceiuri de nuntă la cangurii şchiopi, edi­tura Dacia, 1970 şi ceva, nu mai ştiu la ce pagină.

——————————————————————————

RADU PAVEL GHEO

Caricaturile lui Ion Barbu m-au făcut de atitea ori să zîmbesc, să rînjesc satisfăcut sau să rid în hohote… Am remarcat însă un lucru interesant: ca şi lui Caragiale, lui Ion Barbu îi lipseşte răutatea îndîrjită, militantă, revanşardă. Desenele lui au, dincolo de comicul irezistibil şi de imaginaţia nemărginită, ceva în plus: critica moravurilor cu ajutorul celei mai bune arme – rîsul. Iar dacă pentru per­sonajele sale poate fi (şi sper să fie) enervant, pentru noi, privitorii, e reconfortant şi tonic. Ion Barbu ne răzbună prin rîs.

—————————————————————————

ZOE PETRE

Una dintre rarele fraze emblematice ale tinereţii mele, alături de celebra „Nici o masă fără peşte oceanic”, era următoarea: „Citiţi in fiecare zi ziarul sau revista prefe­rată!” Educată astfel de publicitatea socialismului victorios, deschid in fiecare zi şi ziarele, şi revistele preferate, care mă umplu de nervi şi de urât. Noroc insă că, pour la bonne bouche, mă pot consola cotidian cu caricaturile lui Ion Barbu. Datorez o bună parte din rezilienţa mea irezistibilului hohot de râs cu care mă răcoresc, dimineaţă de dimineaţă, aceste spontane, mereu proaspete şi pline de haz glose pe marginea vieţii noastre publice. Dincolo de precizia cu care ţinteşte ridicolul personajelor şi situaţiilor, infinitul lor umor trădează un aliaj rar de robust bun simţ şi de delicată Înţelepciune, care le trece dincolo de vitriolul cotidian, acolo unde nimic din ce e omenesc nu-i e străin artistului desăvârşit.

————————————————————————–

LIVIU ANTONESEI

Produce mult Ion Barbu din Republica şi, mai nou, chiar din Planeta Petrila! Produce enorm. E o veritabilă industrie a graficii şi caricaturii? Fără îndoială! Dar poate că o fi un grafoman sau, mai în spiritul ocupaţiei sale predilecte, un fel „graficoman”! Nebunia este că nu e aşa ceva! în ciuda urieseniei producţiei sale, Ion Barbu, deşi industrial, nu e şi industrios. Niciodată o caricatură oferită publicului, un tricou, o grafi­că, o carte ilustrată ori o carte pur şi simplu, nu coboară sub un anumit nivel (foarte înalt, nicivorbă), nu iese din „marca Barbu”, de parcă artistul ar trăi sub un veritabil blestem al calităţii.

Propun, deci, să-1 scoatem pe Barbu din grămadă, oricât de redusă cantitativ ar fi aceasta şi oricât de selectă, de elitistă, şi să-1 discutăm drept ceea ce este, un fenomen singular şi, până la urmă, poate că şi inexplicabil în destul de leneşul nostru context cultural şi mental. Antecesorului său în purtarea numelui – dar numai în calitate de pseudonim! – nu-i plăcea, pe bună dreptate, „poezia leneşă”. Lui Ion Barbu din Petrila nu-i place lenea în general, sub orice formă s-ar manifesta – ca lene a faptelor, ca lene a gându­lui, ca lene artistică. Nu-i place când o surprinde în jurul său, dar, în primul rând, detestă s-o surprindă în sine însuşi.

—————————————————————————-

ANA BLANDIANA

Am avut întotdeauna sentimentul că Ion Barbu este unul dintre cei mai liberi oameni pe care îi cunosc. Iar această impresie nu este doar concluzia de după contemplarea unei uimitoare opere al cărei conţinut este chiar libertatea, ci ea mi-a apărut ca evidentă de la prima întâlnire, pe la începutul anilor ’80, când era un tânăr din Valea Jiului al cărui nume îl auzeam pentru prima oară, dar care era deja laureat al mai multor concursuri internaţionale, unde reuşise să facă să ajungă caricaturi ca şi cum le-ar fi trimis dintr-o ţară liberă. De fapt, Ion Barbu m-a fascinat întotdeauna prin libertatea de a fi singur, de a nu se reprezenta decât pe sine – şi abia aşa devenind reprezentativ şi pentru alţii -, de a nu aparţine nici unei instituţii, devenind astfel el însuşi o instituţie. Iar dincolo de acest fel de a fi, izvorand din el cu o neoboseala care dă aproape senzaţia de ubicuitate, opera sa îşi inventează mereu definiţia, formele neconvenţionale, ideile ingenioase, umorul său explodează în rafale şi repetă cu o încăpăţânare neîncrâncenată, firească, amuzată de sine însăşi: sunt liber, sunt liber, sunt liber…

—————————————————————————–

ADRIAN ALUI GHEORGHE

Lumea românească de după 1989 poate fi reconstituită fără rest (chiar) numai pe baza desenelor lui Ion Barbu. Schizofrenia politică, prostia angelică, parvenitismul endemic, duioşia mioritică plus alte trăsături ale lumii noastre, care rămâne încă „neînţeleasă şi necunoscută” de lumea „cealaltă”, europeană, au căpătat prin desenele-pamflet ale lui Ion Barbu o pleaznă esenţială, toate s-au constituit înt-un gest (ritual) exorcizator de toată frumuseţea…!

De asta, dacă Ion Barbu ar fi Flaubert, de exemplu, i-ar fi greu să spună că el e Madame Bovary identificat în personajul conjunctural al fiecărui desen al său. Că numai personajele sunt conjuncturale, România încălecată de acestea se chinuie să rămână eternă. Ca o Fefeleagă reloaded…!? In plină epocă „a caprei râioase care behăie cu coada sus în ograda vecinului”, se pare că nimeni nu mai are grija sinelui, preocupat de soarta celuilalt…! C-aşa-i românul: îl trăieşte pe cel de alături cu patimă, se trăieşte pe sine cu plictisul străbaterii spaţiului mioritic antrenat în relaţia vale-deal-vale-deal-vale-deal…! în această alternanţă vale-deal îşi bagă, de altfel, codiţa peniţei Ion Barbu, zgândărind inerţia, împroşcând cu cerneală mitocănia, ameninţând prostia, scrijelind la temelia statuii coruptului moral care a schimbat (modificat) România…! Când ai în mână o peniţă, te poţi visa chiar şi Vlad Ţepeş, nu-i aşa?

Şi dacă amicul nostru I.D. Sîrbu zicea, fluierând cu admiraţie, că „Europa e un biet continent, România este o lume”, nouă nu ne rămâne decât să susurăm mai departe că România e o biată ţară în care evoluează fără pauză „lumea desenată” (desemnată? însemnată?) a lui Ion Barbu.