scripta manent

15192715_1368975796466303_4654643294768200322_n 15230642_1368975909799625_6603254746822777466_n

LAUDATIO – Ion Barbu sau ireverențiosul liric

 

Două sunt premiile-scandal pentru literatură ale acestui 2016.

Primul, care va rămâne în istoria planetară – Nobelul atribuit lui Bob Dylan. Cel de al doilea, care va rămâne doar în “eternitatea (noastră) locală” – acest premiu atribuit lui Ion Barbu.

Totuși, “scandalul” rămâne scandal, indiferent de numărul kilometrilor pătrați pe care-i acoperă. Cum un juriu nu este obligat să răspundă întrebării “De ce un premiu pentru poezie lui Ion Barbu?”, mărturisesc doar în calitate de un singur vot.

Într-o Românie care geme sub greutatea atâtor genii lirice, epice, eseistice și neapărat postmoderne, genii de respirație mai lungă sau doar de respirație artificială, non-liricul, non-epicul, non-eseistul și nu neapărat post-modernul Ion Barbu are doar talent – un soi de genialitate care se întâlnește mai rar, aș zice chiar una à rebours.

Dacă Alexandru Mușina este creditat de unii dintre prietenii săi cu cea mai vizionară analiză politică din zorii postdecembrismului (”Copiii stăpânilor noștri vor fi stăpânii copiilor noștri”), eu îl creditez pe Ion Barbu cu un alt blestem de lungă durată.

La începutul lui 1992, primeam o primă scrisoare din Petrila, de la un domn care semna Ion Barbu – inginer și caricaturist”. Același mai semna și 23 de caricaturi pe măsura caricaturii-mamă: – democrația originală”. Le-am publicat în ultimul număr al revistei Meridian, într-un supliment care împrumuta mesajul uneia dintre ele – ”Dumnezeule, ce emanație!

Totuși, se vor întreba nu puțini, ce are asta în comun cu poezia?

Cum să nu aibă? Erau și 18 portrete ale unora dintre personajele cele mai poetice (ce zic eu, poetice, personaje de-a dreptul lirice) ale postdecembrismului dezțelenitor de comunism: Ion Iliescu, Virgil Măgureanu, Victor Stănculescu, Gelu Voican Voiculescu, Vasile Moiș, Vasile Văcaru, Corneliu Vadim Tudor, Silviu Brucan, Petre Roman, Alexandru Bârlădeanu, Radu Ceontea, Doru Viorel Ursu, Răzvan Theodorescu etc. – cu toții ocoliți, pe nedrept, de Nobelul pentru O Pace Pentru Liniștea Voastră.

Nimeni nu a fost mai aproape de viitorul social atât de problematic al poeziei românești decât Ion Barbu, care a pus un număr substanțial de autori să dea cu subsemnatul liric, după care a luat mărturisirile olografe, le-a pus în sticle și, într-o procesiune epopeică, le-a dat drumul pe apa Sâmbetei, în timp ce un cor format din critici literari cânta Dintre sute de catarge.

 

Văzând că edilii urbei privesc cu lacrimi în ochi cărți poștale sosite de la Nisa, Cannes și Saint Tropez, Ion Barbu a luat bidineaua în mână, a curățat pereții caselor și a zugrăvit murii Petrilei cu poeme ale românilor cunoscuți sub numele conspirativ și verlainian de Les poètes maudits.

Pentru că Petrila a fost aruncată în moarte clinică de Tranziția dinspre o viață amărâtă spre una amară și spre a evita să vadă locul transformat de mai marii statului de drept într-o nouă colonie penitenciară, Ion Barbu a declarat independența orașului – Colonia literară Petrilă.

Am păstrat legătura, ne-am văzut, ne-am citit, ne-am privit, unii ne suspectează că am fi prieteni, acuzație nu cu totul neîntemeiată. Apoi a venit rândul meu să-i trimit un plic lui Ion Barbu.

blog-marasarier-447x500-1

Observând cât de apăsat bate România pasul pe loc (când nu-l face chiar înapoi) spre viitor, i-am propus lui Ion Barbu lansarea unei drăcovenii electronice pe măsura vremurilor: MaRșarier – pagină de avangardă. A doua zi mi-a trimis coperta. Din când în când, ne-am bucurat și de umărul frățesc al lui Șerban Foarță, cel dintâi laureat al acestui premiu.

Premiul de poezie Petre Stoica nu este doar unul pentru poezie, este și unul pentru ”minte, inimă și literatură”. Or, Ion Barbu este, printre multe altele, și inima care ticăie și ne ține în viață, când mintea noastră e doar la literatură, ficționalizând de teama realității. Și, să nu uit, după 1989, poetul ce dă numele acestui premiu a făcut și gazetărie socială, fiindcă venise timpul, era mare nevoie.

Îl salut pe Ion Barbu – ireverențiosul liric alături de care poți respira mai curajos aerele pe care și le dă nu doar literatura, dar și soțietatea de azi.

—————————————————————————

 RADU COSAŞU

Azi, de dimineaţă, după ce mi-am ascuţit creionul marca HB-2 Oriol şi mi-am îmbrăcat, ca să-mi ţină noroc, tricoul bar­burist, cel cu – de la dreapta la stingă – Stalin, Lenin, Engels şi Groucho Marx, avînd ca text: „Comunism cu o faţă umană”, mă simt gata să declar, pe propria-mi şi stricta răspundere, nesilit de nimeni, de nici un partid de stingă sau de dreapta, de nici o Putere decît aceea de a surîde, singura care mă deosebeşte de Marile Puteri şi micile putori, că azi (nu ştiu ce va fi mîine) : pentru mine, tricourile care poartă marca „Copyright Ion Barbu’s Cartoon Industries” reprezintă (în această lume, la această oră cînd se anunţă că un sondaj prin 65 de ţări a stabilit că românii sînt cei mai nefericiţi oameni…) replica noastră cea mai demnă la pove­stirea aceea de bază în cultura fiecărui absolvent de pri­mară, intitulată: „Cămaşa fericitului” pe care, dacă nu o ştiţi, nu e vina mea, n-o să-mi asum şi această vină; mie, tricourile Ion Barbu îmi sînt mai aproape de trup şi suflet decît cele mai mari succese de librărie (romane, eseuri – poezie nu se citeşte) ale confraţilor mei de mare volum, calibru şi gabarit; pentru mine, pentru pielea şi ideile mele, tricourile Ion Barbu comprimă cu o viteză şi o strălucire neatinse de nici un editorial, de nici un clip sau pamflet, cea mai consistentă cantitate de energie a minţii concentrată pe cîţiva centimetri de materie; pentru mine, un tricou Ion Barbu constituie cea mai gravă glumă, cea mai gingaşă ferocitate, cea mai deshămată impertinenţă, cel mai calamburist patetism, cea mai fină injurie, într-o lume în care toate astea, luate separat, decăzute în mizerie verbală, au devenit derizorii şi nu-şi mai regăsesc hazul decît împerecheate barburist, într-un orgasm al oximoronului; pentru mine, tricourile Ion Barbu, aşa uşurele în gramaj, aşa subţirele la pipăit, aşa lejere in ţesătură, aşa uşuratice pentru serioşii prea profunzi, sint de o rezistenţă (prin cultură!), de o solid(ar)itate inegalabile in atmosfera ires­pirabilă a mitocăniei totalitare care face rahat din orice bici; pentru mine, tricourile Ion Barbu conţin insă – da, nu pot s-o tac! – o brambureală majoră, aceea a unui industriaş care produce in serie elitism!; pentru mine e clar, răsclar şi declar că orice produs.  Ion Barbu este de un intelectual­ism violent şi chinuitor într-o ţară în care pînă şi prim-ministrul, la nivelul său de intelectual legat de popor, se dă în spectacol public dansînd încîntat lîngă cei mai trivi­ali humorişti de mare şi firesc succes popular; pentru mine e un motiv de crescîndă îngrijorare acest efort cultural la care Ion Barbu îşi supune cititorii cerîndu-le cu fiecare eseu de 1 m/30 cm pe bumbac, cu fiecare poem al său de 40-50 de litere, cu fiecare nuvelă de 10-20 de cuvinte, să ştie totul, de la Arghezi, Bacovia, Cioran pînă la Zarifopol, după ce au trecut prin Gorki („Poliţia, ce mîndru sună acest cuvînt!”), să cunoască mai toate istoriile sacrului şi profan­ului, istoria lumii, dar şi a României de la origini pînă în prezentul cel mai prezent, sintetizate toate în acel genial: „Iisus vine! Fă-te că lucrezi!”; pentru mine, e de neuitat scena din liftul blocului meu cînd un vecin, văzîndu-mă cu acest tricou care slăveşte „comunismul cu o faţă umană”, s-a speriat rău, a clipit năucit şi insistent, fiind necesar să-i explic sărmanului pînă la parter cine e Groucho Marx, ce-i o faţă umană şi importanţa literei „o” ca articol nehotărît; pentru mine este indiscutabil că Ion Barbu, prin nivelul cul­turii din bumbacul său, îsi bumbăceste si îsi buimăceşte sadic cititorii, ca un crud şi neiertător marxist de nuanţa Groucho, cea mai importantă nuanţă în utopia pragmatică pe care o propune cu fiecare tricou: o lume îmbrăcată cu pro­dusele lui ar fi – pe praful, musonurile şi musărelile astea devastatoare – o lume laconică în tristeţile şi veseliile ei, fragilă şi fragică în duioşii, fulgerătoare în energia întrebărilor, violentă doar în inteligenţă; după mintea mea, în finalul celebru de la Fahrenheit 451°, cu omenirea aceea căreia i s-au ars toate bibliotecile şi cîţiva posedaţi se adună în pădure să-şi mai povestească Madame Bovary şi Sub vulcan , în finalul acela ultimii cititori ai lumii ar trebui să poarte tricouri Ion Barbu. Exagerez?

Atunci îi propun lui Ion Barbu următorul text, bun de tipărit pe cartoon-urile sale: „Să mă ierte Dumnezeu. E meseria lui. Balzac”. Închei şoptind semenului meu: „Iubeşte-ţi tricoul Barbu ca pe tine însuti!”.

—————————————————————————

ROBERT ŞERBAN

De unde le tot scoate, domn’e? Câtă inteligenţă, ce imaginaţie, cât umor ii trebuie să facă desenele astea de care râd şi mă minunez de fiecare dată? Ion Barbu îmi seamănă cu iluzionistul din copilărie, ce mă uimea şi mă lăsa cu gura căscată fiindcă reuşea lucruri imposibile. Din două-trei mişcări apăreau şi dispăreau tot felul de obiecte sau ani­male. Din patru-cinci linii şi cuvinte prind viaţă personaje şi scene cu intensitate şi haz teribil. Or, asta ţine de < magie specială, proprie artiştilor. Barbu e, din punctul ăsta de vedere, un magician.

———————————————————————–

TUDOR OCTAVIAN

Intre caricaturistii momentului in România, dar şi de aiurea, Ion Barbu are operă. Nu ştiu dacă e o operă intinsă şi nici ce profunzimi ascunde, dar ştiu că e reală. Ceea ce, pentru o ambiţie de intelectual, nu-i tocmai puţin.

————————————————————————-

TIA ŞERBĂNESCU

Pot s-o spun răspicat, din capul locului: Ion Barbu este caricaturistul meu preferat. Ştiu asta din ’90, din momentul când văzându-i primul desen m-am trezit râzând in hohote. De atunci caricaturile sale inteligente au avut acelaşi efect, deopotrivă instantaneu şi durabil, asupra mea. Ele mă conving, o dată in plus, că oamenii care ştiu să râdă, care ştiu  de ce anume trebuie să râzi şi cum anume s-o faci ca să nu greşeşti doza, sunt oameni buni. Sunt cei  pe care te poţi baza şi atunci când nu-ţi arde de râs.

E multă tandreţe în caricaturile lui lui Ion Barbu: face ce face şi desenează o lume suportabilă. Desenele sale nu descreţesc numai frunţile : descreţesc realitatea înfăţişând-o în toate netezimile  şi platitudinile ei. îmi vine să spun că sunt ca nişte semne de circulaţie în irealitatea imediată, această inevitabilă caricatura a lumii la care visăm. Cum să nu-i mulţumeşti pentru asta?

————————————————————————–

LUCA PIŢU

Primus inter pares mi se pare, la ora asta Ion Barbu printre confraţii săi plastici, ilustratori de op-uri, desenatori, caricaturanţi cu rubrici fixe pe pânza mişcătoare a vremii. Nu spun asta ca să menajez susceptibilităţile celor din breaslă, ale breslasilor peniţei. Au formulat alţii observaţia că-i ăl mai tare din parcarea cu pricina, Meşter Manole al scalpelului sarjant, satirizant, parodiant, pastisial, burles-cizant. întâiul dintre cei egali ar fi o rezonabilă titu­latură pentru Omul din Petrilater.

—————————————————————————-

HORIA ROMAN PATAPIEVICI

Priviţi personajul central al satirelor grafice prin care Ion Barbu execută lumea din jur. Nu pare uman,, dar nici ani­malier. Să spunem că ilustrează din perspectiva unui apolog, o umanitate degradată e prea puţin. Lecţiei desenelor lui i se face dreptate numai admiţând că ea nu este simbolică. Putem crede că desenele sale sunt caricaturi? Ar însemna să admitem că, cel puţin unele dintre ele, ar fi alegorii. Mie, din potrivă, îmi pare că Ion Barbu este un desenator realist.

—————————————————————————

ŞERBAN FOARŢĂ

JOC   SCUND (cu  glose minimale)
De-un ceas, I. Rus 1) şi Dâncu 2) -şi dau palme pentru-o zestre
Rămasă, sub o grindă, în bântuitul mur
Pictat cu-ncăierarea cirezilor rupestre
Prin cluburile-agapei în joc mai scund, dar dur.
Tractir patent! Ion Barbu n-abdică de la darea
De marfe 3) resfirate 4), -n vileag, – ce, -altfel, le pierzi în pântec ce haleşte orice, cum numai marea: Ventuză fără limbă de clopote alb-verzi.

1) Citaţi, în ocurenţă, pentru efectul lor strict eufonic. (Substituibili, la rigoare, cu orice alţi tovarăşi la fel de eufonici.)

2) Cu primarul „care este”.

3) Cf. „almanahe”!

4) „Mai răsfiraţi, băieţi, mai răsfiraţi”.

—————————————————————————-

ANGELA BRASOVEANU

Ion Barbu este un argument că omul sfinţeşte locul. Adevărul e că-1 sfinţeşte până la stele verzi. Citiţi-i CV.-ui lui. E un roman cu râs şi cu plâns, de tot plânsul şi de tot râsul.

—————————————————————————-

DOINA JELA

Când  începi să faci cunoştinţă cu puzderia de produse ale „industriilor” lui Ion Barbu şi-1 cunoşti cât de cât pe omul din spatele tejghelei, îţi vine să exclami asemeni ţăranului din proza lui Marin Preda ” Aşa ceva nu există! „Un carica­turist politic ironic şi bonom  (Vezi Ion Iliescu -Convorbiri cu Nina, sau Adrian Năstase – Tratat de aroganţă) dublat de un iubitor de literatură tandru şi devotat (vezi Cercul artiştilor dispăruţi); un iniţiator de năstruşnice proiecte de artă stradală (vezi Poezia românească la zid şi tricourile lui inteligente), dublat de un artist al expresiei concise şi de o blândă cruzime („Fie pâinea cât de rea, o scriem cu î din a”); un imaginativ frenetic părând să trans­forme în obiect de artă tot ce-i iese în cale, de la un wc public, la o bancă roasă dintr-o staţie de autobuz demult dezafectată, secretând parcă fără vreo întrerupere idei artis­tice, cu excepţia momentului când cu graţie şi firesc, are de făcut o faptă bun? (vezi tricoul având imprimat pe el un poem de Virgil Ierunca, trimis Monicăi Lovinescu tocmai în dimineaţa când soţul ei pleca la spital spre a nu se mai întoarce niciodată, sau  depanarea sub soarele ucigător al amiezii în Bucureşti, a Micului meu Gigant, uitat cu farurile aprinse mai multe ore).

Şi spre deosebire de alţi oameni care, cu trecerea timpului, îşi usucă pe buze orice vocabulă uimit-entuziastă, cu cât îl cunoşti mai bine pe Ion Barbu, cu atât îţi vine să exclami: „Asa ceva nu există!”

————————————————————————–

MARCEL TOLCEA

Aşa după cum bauxita se cuvine a fi onomatopeea naturală pen­tru speriat copiii minerilor *), dl Ion Barbu va trebui neapărat introdus in Trusa Exorcistului Sanitar-Veterinar, de speriat prostănacii, lichelele, statuile vag metabolizate, guvernanţii, administratorii, căcănarii, solemnii cronici, Asociaţiile Monumentale de Locatari. în speranţa declanşării deochiului cuvenit, Domnia Sa a fost invitat să expună la Muzeul de Artă Timişoara, Palatul Baroc, Înainte ca instituţiunea să se fi deschis oficial, cu expoziţia Colonia Râsa-Plânsa. în septembrie 2006! A fost un succes de castă.

*) Cornel Udrea, Obiceiuri de nuntă la cangurii şchiopi, edi­tura Dacia, 1970 şi ceva, nu mai ştiu la ce pagină.

——————————————————————————

RADU PAVEL GHEO

Caricaturile lui Ion Barbu m-au făcut de atitea ori să zîmbesc, să rînjesc satisfăcut sau să rid în hohote… Am remarcat însă un lucru interesant: ca şi lui Caragiale, lui Ion Barbu îi lipseşte răutatea îndîrjită, militantă, revanşardă. Desenele lui au, dincolo de comicul irezistibil şi de imaginaţia nemărginită, ceva în plus: critica moravurilor cu ajutorul celei mai bune arme – rîsul. Iar dacă pentru per­sonajele sale poate fi (şi sper să fie) enervant, pentru noi, privitorii, e reconfortant şi tonic. Ion Barbu ne răzbună prin rîs.

—————————————————————————

ZOE PETRE

Una dintre rarele fraze emblematice ale tinereţii mele, alături de celebra „Nici o masă fără peşte oceanic”, era următoarea: „Citiţi in fiecare zi ziarul sau revista prefe­rată!” Educată astfel de publicitatea socialismului victorios, deschid in fiecare zi şi ziarele, şi revistele preferate, care mă umplu de nervi şi de urât. Noroc insă că, pour la bonne bouche, mă pot consola cotidian cu caricaturile lui Ion Barbu. Datorez o bună parte din rezilienţa mea irezistibilului hohot de râs cu care mă răcoresc, dimineaţă de dimineaţă, aceste spontane, mereu proaspete şi pline de haz glose pe marginea vieţii noastre publice. Dincolo de precizia cu care ţinteşte ridicolul personajelor şi situaţiilor, infinitul lor umor trădează un aliaj rar de robust bun simţ şi de delicată Înţelepciune, care le trece dincolo de vitriolul cotidian, acolo unde nimic din ce e omenesc nu-i e străin artistului desăvârşit.

————————————————————————–

LIVIU ANTONESEI

Produce mult Ion Barbu din Republica şi, mai nou, chiar din Planeta Petrila! Produce enorm. E o veritabilă industrie a graficii şi caricaturii? Fără îndoială! Dar poate că o fi un grafoman sau, mai în spiritul ocupaţiei sale predilecte, un fel „graficoman”! Nebunia este că nu e aşa ceva! în ciuda urieseniei producţiei sale, Ion Barbu, deşi industrial, nu e şi industrios. Niciodată o caricatură oferită publicului, un tricou, o grafi­că, o carte ilustrată ori o carte pur şi simplu, nu coboară sub un anumit nivel (foarte înalt, nicivorbă), nu iese din „marca Barbu”, de parcă artistul ar trăi sub un veritabil blestem al calităţii.

Propun, deci, să-1 scoatem pe Barbu din grămadă, oricât de redusă cantitativ ar fi aceasta şi oricât de selectă, de elitistă, şi să-1 discutăm drept ceea ce este, un fenomen singular şi, până la urmă, poate că şi inexplicabil în destul de leneşul nostru context cultural şi mental. Antecesorului său în purtarea numelui – dar numai în calitate de pseudonim! – nu-i plăcea, pe bună dreptate, „poezia leneşă”. Lui Ion Barbu din Petrila nu-i place lenea în general, sub orice formă s-ar manifesta – ca lene a faptelor, ca lene a gându­lui, ca lene artistică. Nu-i place când o surprinde în jurul său, dar, în primul rând, detestă s-o surprindă în sine însuşi.

—————————————————————————-

ANA BLANDIANA

Am avut întotdeauna sentimentul că Ion Barbu este unul dintre cei mai liberi oameni pe care îi cunosc. Iar această impresie nu este doar concluzia de după contemplarea unei uimitoare opere al cărei conţinut este chiar libertatea, ci ea mi-a apărut ca evidentă de la prima întâlnire, pe la începutul anilor ’80, când era un tânăr din Valea Jiului al cărui nume îl auzeam pentru prima oară, dar care era deja laureat al mai multor concursuri internaţionale, unde reuşise să facă să ajungă caricaturi ca şi cum le-ar fi trimis dintr-o ţară liberă. De fapt, Ion Barbu m-a fascinat întotdeauna prin libertatea de a fi singur, de a nu se reprezenta decât pe sine – şi abia aşa devenind reprezentativ şi pentru alţii -, de a nu aparţine nici unei instituţii, devenind astfel el însuşi o instituţie. Iar dincolo de acest fel de a fi, izvorand din el cu o neoboseala care dă aproape senzaţia de ubicuitate, opera sa îşi inventează mereu definiţia, formele neconvenţionale, ideile ingenioase, umorul său explodează în rafale şi repetă cu o încăpăţânare neîncrâncenată, firească, amuzată de sine însăşi: sunt liber, sunt liber, sunt liber…

—————————————————————————–

ADRIAN ALUI GHEORGHE

Lumea românească de după 1989 poate fi reconstituită fără rest (chiar) numai pe baza desenelor lui Ion Barbu. Schizofrenia politică, prostia angelică, parvenitismul endemic, duioşia mioritică plus alte trăsături ale lumii noastre, care rămâne încă „neînţeleasă şi necunoscută” de lumea „cealaltă”, europeană, au căpătat prin desenele-pamflet ale lui Ion Barbu o pleaznă esenţială, toate s-au constituit înt-un gest (ritual) exorcizator de toată frumuseţea…!

De asta, dacă Ion Barbu ar fi Flaubert, de exemplu, i-ar fi greu să spună că el e Madame Bovary identificat în personajul conjunctural al fiecărui desen al său. Că numai personajele sunt conjuncturale, România încălecată de acestea se chinuie să rămână eternă. Ca o Fefeleagă reloaded…!? In plină epocă „a caprei râioase care behăie cu coada sus în ograda vecinului”, se pare că nimeni nu mai are grija sinelui, preocupat de soarta celuilalt…! C-aşa-i românul: îl trăieşte pe cel de alături cu patimă, se trăieşte pe sine cu plictisul străbaterii spaţiului mioritic antrenat în relaţia vale-deal-vale-deal-vale-deal…! în această alternanţă vale-deal îşi bagă, de altfel, codiţa peniţei Ion Barbu, zgândărind inerţia, împroşcând cu cerneală mitocănia, ameninţând prostia, scrijelind la temelia statuii coruptului moral care a schimbat (modificat) România…! Când ai în mână o peniţă, te poţi visa chiar şi Vlad Ţepeş, nu-i aşa?

Şi dacă amicul nostru I.D. Sîrbu zicea, fluierând cu admiraţie, că „Europa e un biet continent, România este o lume”, nouă nu ne rămâne decât să susurăm mai departe că România e o biată ţară în care evoluează fără pauză „lumea desenată” (desemnată? însemnată?) a lui Ion Barbu.